Blond de 1 martie

Sambata, de 1 martie, n-am putut sa stau in casa.
Dimineata, cu ochii clipocind de somn, aud cateva batai in geam. Aratarea aia de afara era atat de frumoasa, cu pletele-i aurii. Mie imi plac mai mult brunetii, dar ala, va jur, ca era splendid, asa blond cum era. Se uita la mine cu privire ademenitoare si ma indemna sa ies afara. Parca nu l-as refuza, dar cand ma gandeam ca saracu' barbatul meu e la serviciu, mai ca as fi stat inchisa in casa de ciuda.

Brusc imi amintesc ca stabilisem sa ma vad cu cineva. Reintalnire dupa 6 ani. Il rog, din ochi, pe blond sa ma insoteasca ca doar n-oi merge singura. In jumate de ora il iau de brat pe blodul meu si plecam impreuna la intalnire. Ajunsi la mall stabilesc cu blondul sa ma astepte pe undeva pe afara, ca intalnirea ce urma, era, asa, ca intre fete, iar el nu era invitat. A fost o dupa-amiaza minunata, fetele au fost extraordinare. Barfe nevinovate, povestiri, intamplari, amintiri, zambete si prajituri. Ce mai, un 1 martie, cum demult nu mai traisem. La un moment dat a trebuit sa-mi iau la revedere de la fete, desi as mai fi stat. Imi placea compania lor.

Cand sa plec acasa, blondul era de negasit. N-a mai avut rabdare sa ma astepte. E adevarat, ma cam lungisem cu intalnirea la mall, timpul a trecut pe neobservate, se cam lasase seara si frigul. Ma intalnesc cu sotul in oras si plecam impreuna acasa. Cate flori am primit in ultimile luni raman si eu uimita, dar tocmai in acea zi, pauza. El stie ca de 1 martie traditia e sa-mi dea un buchetel de ghiocei, dar saracul imi jura ca in florarii n-a gasit, iar prin gradini, inclusiv a noastra, ghioceii de mult nu mai sunt. Asa am ramas eu fara ghiocei de 1 martie, dupa 8 ani de zile.

Nu m-am bosumflat ca stiu ca a avut intentia, insa gandul mi-a zburat la blondul cel frumos. Cred ca de ciuda a furat ghioceii. Toata iarna, desi a fost scump la vedere, s-a simtit prezenta lui, chiar si dupa stratul gros de nori. El e de vina. El a furat ghioceiii. Cu toate astea, nu pot sa ma supar pe el pentru ca imi place cand e prin preajma, imi place sa-mi mangaie fata in fiecare dimineata si sa ma incarce cu vitamina D. Si doar el imi poate bate in geam ca eu stau la etaj si n-am balcon. Blondul asta are capacitatea sa urce cat de sus vrea, pe cand Romeo al meu intra pe usa ca tot omul normal. Ce sa caute pe balcon cand are usa si scara. E adevarat, cateodata arunca cu pietricele in geam pentru ca-si mai uita cheia acasa, dar n-are el motive sa se catere tocmai pana la geam.

Romanticul meu, cu mii de raze in evantai, imi insenineaza diminetile si ma face sa zambesc cand apare la geam, obosit din cauza luptei cu norii astia britanici care nu-l lasa nicidecum sa rasfete oamenii. Iar eu ii zambesc dulce si lenevesc in pat ca o pisica, caci nu ma grabesc nicaieri.

Si cu toate ca n-am primit ghioceii obisnuiti de 1 martie, ziua a fost minunata, de dimineata si pana seara, cand dupa cina, eu si Romeo am adormit dusi, el obosit dupa munca, eu dupa iesirea in oras. Ca de, cine a zis ca e usor sa te plimbi prin mall, e chiar obositor.
Din pacate, blondul s-a suparat ca l-am lasat sa astepte prea mult si de doua zile nu mai apare. Incerc eu sa-l momesc weekendul viitor. N-are incotro, doamnele trebuie rasfatate de ziua lor.

Va doresc o primavara insorita, plina de vioiciune si zambete! Nu numai doamnele ci si domnii.

De ce Dragobete si nu Valentine's day?

De Valentine's day, am vazut zeci de postari pe bloguri, inimioare, ursuleti plictisitori si iubire comerciala au umplut feisbucu'. Dar azi nimic, aproape nimic. Rar, pe ici pe colo, cate-o poza cu mesajul "Iubeste romaneste de Dragobete" si cam atat.
Unii zic ca n-au nevoie de o anumita zi sa sarbatoreasca iubirea. Eu zic ca, orice pe lumea asta are nevoie de o zi in care sa fie sarbatorit, pentru ca in valtoarea timpurilor pe care le traim, de cele mai multe ori, uitam. Uitam de mame si tati care ne asteapta acasa, uitam de fratii si surorile care ne-au facut copilaria mai vesela, uitam de prieteni, de rude, chiar si de iubiti/iubite, soti/sotii, copii. Uitam sa mai facem gesturi frumoase, uitam sa mai zicem Te iubesc.
Si atunci, ma intreb, de ce n-am sarbatori Ziua iubirii, dar sa fie sarbatoarea noastra, nascuta din leaganul propriului neam? De ce am avea nevoie de o sarbatoare chicioasa si imprumutata cand avem romantica si primavaratica sarbatoare proprie? Chiar si strain fiind, pe alte meleaguri, poti imparti bucuria unei sarbatori natale, cu cei de-ai locului, astfel, sa le prezinti o parte din originile tale.

Sarbatoarea de Dragobete e sarbatoarea iubirii si a naturii. Dragobete era fiul Babei Dochia. Chipes, neastamparat si navalnic, petitor si iubitor de animale, romanii l-au considerat protectorul iubirii si al celor care se intalnesc de ziua lui - 24 februarie. In aceasta zi, fetele si flacaii se adunau in fata bisericii si plecau impreuna sa caute ghiocei, vestitorii primaverii. Cu acest prilej, comunitatea afla ce cununii se pregateau peste an. Se spunea ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau nu au vazut macar o persoana de sex opus, in aceasta zi, nu-si vor gasi iubirea tot restul anului. Fetele strangeau in seara de dinainte sau in dimineata de Dragobete, ultimile ramasite de zapada, numita "zapada zanelor", o topeau si se spalau pe cap sau pe fata ca sa fie frumoase tot anul, or o foloseau pentru diferite descantece de dragoste.

Deci, haideti sa nu uitam de sarbatorile noastre. Va doresc multa iubire peste an, iar mirosul primaverii sa va insoteasca si in cele mai sumbre zile.
La mine au inflorit narcisii si vi-i aduc in dar!

Parfum de faurar

Inca nu stiu sa fauresc cuvinte cu inteles in fraze logice si celor care m-au intrebat cand o sa le fac placerea de a scrie iarasi, le multumesc ca se gandesc la mine. Nu, nu am renuntat definitiv. Reinvat sa-mi placa sa scriu nu numai pentru mine.

Faurar m-a luat pe nesteptate si m-a prins in mrejele lui parfumate cu miros de ghiocei. La Londra e primavara, soarele mangaie vesel printre stropii nervosi, obisnuiti ai locului, pe strazi nici umbra de fulgi, in gardurile vii stau mandre flori neparfumate. Numai crizantemele din vaza ce sta pe masuta din dormitor mai raspandesc o usoara aroma de flori, dar nu se incadreaza in parfumul primavaratic al lui februarie, de aceea n-o sa-l pun la socoteala.
In amintirile mele, faurarul miroase a zapada si a nerabdarea de a veni anotimpul florilor. De foarte mult timp n-am mai simtit acest parfum in luna februarie. A ramas doar un usor iz de ghiocei dintr-o primavara ce continua din decembrie.

Ghioceii care au mai ramas in picioare, in fata casei, dupa furtuna de acum o saptamana ii daruiesc cu drag membrilor Clubului Condeielor Parfumate.

Dependenta ma baga in sevraj

Pe geam se preling siroaie de lacrimi, cerul e trist astazi. La fel e de o vreme. Nu stiu ce ar putea avea, ce nu-i place, de ce e atat de trist. Mi-e dor sa-mi zambeasca larg, cu tot albastru infinit, iar razele cu degetele lor calde sa-mi mangaie pielea, dandui o nuanta usor ciocolatie.

Cand sunt trista plang, cand mi-e greu in suflet plang. Plansul scoate tot cei negativ, ganduri triste, doruri, nemultumiri, nervi, suparari. Fiecare lucru negativ il simt cum se prelinge pe obrazu-mi. La fel ca ploaia pe geam. Asa ma descarc eu, ma eliberez, imi revin. Plansul e o terapie, nicidecum un moment de slabiciune. Un fel de zen. Uneori lacrimile le simt fierbinti, ca si cum mi-ar arde pometii. Cred ca-i de la intensitatea gandurilor de care vreau sa scap.

Simteam nevoia acestei terapii, pe care n-am mai folosit-o demult, iar ploaia mi-a adus-o plocon. Nu, nu sunt trista, nu am nici motive acum, nici nu plang acum, dar ma simt abandonata, abandonata de soare, de vreme frumoasa si calda, de vara si flori, de zambete si pantaloni scurti.

Cat am asteptat primavara... Si ce am asteptat-o! Cand a venit, am primit-o cu atata drag, cu atata veselie, nici in cuvinte nu incape. Soare, flori, mirosuri ademenitoare si fermecatoare, pline de amintire si iar revin la soare. M-am bucurat din plin, dar nu suficient. Savuram fiecare strop de lumina cald care imi atingeau fibrele sufletului. Ziceam ca nu a fost suficient. Nu, nu a fost. Decat trei saptamani, atat a durat. Atat a durat perioada pantalonilor scurti si a bluzitelor inflorate, a rochitelor flu-flu si a ochelarilor de soare. Aveam mereu cu mine cel mai important accesoriu - zambetul. In acele saptamani am fost in extaz, insa a venit Pastele si odata cu el revenirea la toamna tarzie si rece caci doar asa pot sa numesc aceasta luna mai din Marea Britanie. E toamna in luna mai.

Ce as putea sa adaug despre Marea Britanie? Nimic decat stiti deja, referitor la vremea de aici. Sunt mega cunoscute ploile si vremea schimbatoare, dar parca niciodata n-a fost atat de ploiasa si rece luna mai, luna florilor si a zambetelor larg intiparite pe chip. Am doua saptamani de cand am revenit de la soarele cald de acasa si nu au fost decat doua zile in care sa nu fi cazut macar un strop. Doua dimineti de duminica mai exact, caci odata cu dupa-amiaza a revenit si plansul cerului.

Imi e trist si ma incearca o usoara depresie. Sunt dependenta de soare, ceea ce imi lipseste aproape cu totul aici. Cred ca daca mai continua ploile voi intra in sevraj si fereasca sfantul sa nu am soare. Il cumpar de pe ebay, ca tot e la moda sa cumperi lucruri de acolo.
Nu a mers nici cu incantantia pe care o rosteam, mica fiind, atunci cand aparea vreun nor de ploaie mai puternic si-mi intrerupea balaceala din lacul de langa padure "Doua bete in cruce/Ploaia se duce!".

Nu merge nimic. Cerul e foarte suparat. Ma intreb de ce...
Cu o randunica nu se face primavara, dar daca imi trimite-ti vreo raza la pachet poate ca va merge?!

Flori de mai

Ne-am cunoscut in luna mai

Cand trandafirii infloresc

Si tot amurgul in vapai

Eu iti spuneam ca te iubesc

Eram noi tineri fericiti

Si pasarile ne cantau

Eram noi doi indragostiti

Si florile ne zambeau

Cand vine dragostea in luna mai

Iti canta inima ai ai

Si primul tau sarut in luna mai

E un drum de la inceput ai ai

Te cheama dragostea in luna mai

N-ai teama tu de ea ai ai

Iti canta sufletul in luna mai

Si fericit tu esti ai ai!

Versuri din melodia "Luna mai", scrise de Ian Raiburg

P.S. La multi ani dragilor mei, sarbatoriti in luna lui Florar: Natalita Seul, Liudca si Cristinush Birca, nasica Valentina Ceban. Mirosul florilor de mai sa va imbete-n fericire, sanatate si iubire!

Thanks Floral Love!

Mirosul amintirilor - floare de salcam.

Ma simt plutind, pleoapele sunt grele, iar gandurile imprastiate, fara dileme rutinare. Nu reusesc sa ma dumeresc unde sunt, ce sunt si mai cu seama cine sunt. Peste obraji simt o mangaiere calda, iar in nari un miros fin a ceva placut, atat de placut si cunoscut. Nu reusesc sa deslusesc de unde vine mirosul si nici ce anume miroase. E un miros dulceag. Parca miroase a copilarie, or poate a fericire. Ba nu, cred ca a lipsa de griji si chiar a liniste.

Aud usa camerei mele cum se deschide. In camera intra mama, o simt dupa pasul apasat. Se indreapta spre geam si il deschide pe jumatate. Pleaca, apoi revine cu o creanga pe care o pune in vaza de pe noptiera. 

Eu sunt la hotarul dintre vis si trezire. Am ochii inchisi si nu o vad pe mama. In moleseala de dimineata imi e prea lene sa deschid ochii. Ma cuibaresc mai adanc sub plapuma moale si pufoasa, lasandu-mi doar obrajii sub adierea aceea racoroasa a diminetii care intra prin geam. Nu o vad pe mama, in schimb o aud deslusit. Cu ochii mintii imi imaginez ce face, doar ascultand diversele sunete. Aud usa inchizandu-se in spatele ei. Am ramas doar eu, ciripitul care imi clateste auzul si mirosul acela dulceag care ajunge pana la mine.

E un miros puternic si ademenitor, fin si dulce. Nu foarte dulce. Ma indeamna sa lenevesc in pat si sa-l respir adanc, astfel incat sa-mi patrunda fiecare celula care at trebui sa se trezeasca, dar nu o face.
Nu stiu cat am stat asa, in starea aceea, insa treptat am deschis un ochi, apoi al doilea si am inceput sa deslusesc inconstienta mea. Ca o felina ma intind in patul caldut, a lene ma ridic pe jumatate din cearsafurile ce miros a flori primavaratice si privesc spre noptiera. 

Acolo printre firele de gerbera se inalta zvelta o creanga cu flori de salcam. Florile albe, adunate in mai multi ciorchini, ma privesc ademenitor. Mirosul lor mi-a umplut camera. Ma las pe coate si inchid ochii. Azi e duminica, am voie sa sa-mi intind mulschii plictisiti de atata miscare, fix cat isi doresc ei.

Cu ochii asa inchisi, ma teleportez in copilarie, in curtea bunicii. Vad cei 3 salcami rotati din partea stanga a portii ei de lemn si un arbore cu coroana foarte inalta si rotata din dreapta. Nu stiu denumirea acelui copac insa stiu ca era foarte inalt si multe amintiri din copilarie ma leaga de el. Unul dintre bratele-i viguroase si l-a intins in curte. Era un brat puternic si gratios de parca ar fi invitat o femeie la dans. Pe acel brat, frate-meu, care este mai mare, a agatat o funie groasa care ajungea la mai putin de un metru deasupra pamantului. La capatul de jos a innodat o bucata dintr-o creanga de copac, rotunda si bine slefuita. Noi am numit aceasta gaselnita, leagan. Astfel, zilele insorite le petreceam pe coclauri impreuna cu copii de varsta mea, iar cand ne intorceam acasa, dupa ce mama ne apostrofa cu cate doua perechi de palme la fund, eu ma refugiam in leaganul acela improvizat si visam la drumetii lungi si indepartate respirand in piept, adanc, aerul placut al serii amestecat cu mirosul de floare de salcam, iar frate-meu se aseza sub copac si se juca cu Tetrisul. Apoi acel leagan improvizat a fost inlocuit de catre tata, cu unul mesterit pe piloni de fier, numit in zona mea nu leagan ci scranciob. La acel scranciob se adunau toti copiii de prin vecini, caci era unicul. Eu si frate-meu eram tare mandri si le dadeam voie sa se dea doar cate 5 minute fiecare. Acum nu mai sunt nici salcamii, nici acel copac cu leagan, nici scranciobul, nici poarta bunicii si nici bunica care ne alinta cu bunatati. Au ramas doar amintirile acelor frumoase si inmiresmate seri de mai si iunie.

Imi simt coatele amortite si hotarasc sa ma dau jos din pat. Pun halatul pe mine, rup cateva flori din crenguta de salcam si le arunc in gura. Sunt dulci si aromate, incep sa simt cum celulele mele nervoase se trezesc de-a binelea. Imi place sa mananc floare de salcam, la fel ca in copilarie. Albinelor le place floarea de salcam, mie de ce sa nu-mi placa? Apoi ma duc la bucatarie. Mama toarna in cesti ceai aromat din floare uscata de salcam, iar alaturi intr-un borcanas se afla miere de mai, pe care albinele au adunat-o din florile de salcam in anul trecut. Eu nu mananc miere, dar imi place s-o miros si rar, foarte rar mai indulcesc ceaiurile din comert care nu au nici o aroma si nici gust. Eu nu mananc miere, insa fratele meu o devoreaza pe paine, in ceai, in prajituri, ori doar miere. Prefera mierea de mai, adica mierea de salcam, e cea mai aromata.
Si asa, adunati toti, in jurul mesei, cu cate o ceasca de ceai de salcam in fata, ne povestim intamplarile din pribegie. Din pacate, se intampla ca doar la sarbatori sa stam in jurul mesei, adunati toti, parinti si copii, copii casatoriti care au facut-o pe mama sa mai puna in plus doua scaune la masa si sa mai toarne doua cesti cu ceai. Totul in jur miroase a ACASA.

Aseara am ajuns la Londra, dupa ce am strabatut Europa. N-am luat decat amintirile cu mine, altceva n-am reusit sa inghesui in bagaje. Asa am crezut, insa pe masura ce despachetam un iz de copilarie si dor de mama m-a izbit in nas. Era de la florile uscate de salcam pe care mama mi le-a strecurat subtil in geanta plina cu arome familiare: cozonac, prajituri cu vanilie, patrunjel si leustean verde (pe care il voi congela si apoi voi avea de dat savoare ciorbelor), ceai de floare de tei si de salcam, ceai de soc si iasomie, ceai de musetel si macese.

La Londra abia infloreste salcamul, de fapt nu cred ca-i salcam ceea ce am fotografiat azi dimineata, dar seamana foarte mult cu cel de acasa. Aceste flori tin umbra pragului casei unde locuiesc.

Dupa o vacanta de o luna, alintata de mama si cu somn prelungit pana pe la 10 dimineata, e greu sa ma acomodez programului "eight to five" si trezit la 5 jumate dimineata, cand e cel mai dulce somn. In asemenea conditii doar ceaiul din floare de salcam ma mai poate revigora si trezi din starea de zombie de care inca n-am scapat.

Cu multe multumiri, postul acesta participa la Povestea Parfumata gazduita de Mirela Pete, alaturi de ceilalti participanti: Irealia, Viniela, Ion Usca, Samewhiteblue, Baghi, Mala, Silving, Sonia. 

Joi-Mari si Joimarita amintirilor

Astazi e ziua cand se deschid mormintele, iar sufletele mortilor se intorc la casele lor, asa spune traditia. Ca o fi asa sau nu, nu stiu, insa ceea ce stiu, este ca in Joia Mare se respecta anumite traditii si ritualuri.

Cand eram mica, aceasta zi, o asteptam la fel ca ziua Pastelui. Era o zi speciala si plina de spiritualitate. Sa va explic de ce: Se zice ca Joimarita este un personaj justitiar, intalnit doar in mitologia romaneasca, care pedepseste oamenii lenesi. Mai multe informatii despre ea gasiti la Anastasia sau aici.
In localitatea de unde sunt eu, Joimarita nu era un personaj de temut, ci o torta plina cu jaratec pe care tinerii o invarteau deasupra capului strigand constant "Joi-Mari, Joi!" si alungand spiritele rele. Joi-Mari era focul care lumina cerul cu flacari inalte. Aceasta se intampla dupa asfintitul soarelui in Joia Mare si continua pana in Sambata Pastelui.

De obicei, ultima joi din postul Pastilor este o zi mai racoroasa, cu posibile ploi. O spune traditia, dar si meteorologii. De cand ma tin minte si pana acum, asa a fost in Joia Mare. Ziua de azi nu face exceptie. Ieri au fost temperaturi de peste 30 de grade C, iar astazi, caldura s-a mai domolit si cerul este plin de nori. Se spune ca aceasta raceala a vremii se datoreaza mortilor a caror prezenta o putem simti prin raceala pe care o emana. Iarasi zic, nu stiu daca o fi asa, dar respectand traditia, oamenii trebuie sa incalzesca aerul facand focul fiecare prin curtea sa, or la poarta, dar si pe dealurile din jurul localitatii. Gospodarii, de obicei, dupa ce au terminat de facut curatenie prin curte, aduna gunoiul care poate arde si ii da foc abia in seara de Joi Mari. Se mai spune ca acest foc apara fiecare gospodarie de spiritele rele si de sufletele care nu-si gasesc locul. Gospodinele, in schimb, coc cozonaci si pasca si vopsesc oua. In aceasta zi nu se mai spala rufe, pentru a nu da mortilor laturi de spalaturi.

Amintirile ma inunda din copilarie. O vad pe bunica facand cozonaci si pasca in cuptorul din lut si caramida rosie, o vad pe mama vopsind oua si pregatind carnea pentru racituri (piftie), parjoale si sarmale, vad dealurile din fata casei pline de ruguri inalte, unde prin intunericul noptii, abia perceptibil, se vad umbrele grupurilor de tineri care invartesc de zor, Joimarita. Acum s-a mai pierdut din aceasta traditie si in loc de 10 ruguri care luminau satul, daca poti zari unul-doua. Focul era intretinut cu anvelope uzate, in pofida supararii ecologistilor. Asa era atunci si acum, insa pe vremea strabunilor mei focul era intretinut cu paie si lemne. Traditiile se pierd, vin altele.
Atunci, stateam pe prispa casei bunicii si priveam entuziasmata acele flacari care atingeau cerul. Simteam ca se apropie Pastele cu toate simturile omenesti - vazul, auzul, mirosul. Dupa ce incepea sa-mi fie frig si repetand odata cu cetele de tineri "Joi-Mari, Joi!", fugeam in casa, atrasa de mirosul de cozonac, proaspat scos din cuptor si pus la loc de cinste in Casa Mare. Sterpeleam cate o bucatica ca sa nu observe bunica. Cozonacul era dulce si aromat, avea stafide si nuci, or dulceata de trandafir, era uns cu apa cu zahar ca sa straluceasca si presarat cu bobite mici si colorate. Cozonacul era facut in tave dreptunghiulare, iar pasca in tave rotunde de marimea unui fund de galeata, umpluta cu branza dulce si stafide. Insa, bunica nu uita sa faca unele pasculite mici pe care le cocea in cani de lut, de marimea palmei.

Se intampla ca in vreun an sa uit pisica in casa, atunci cand ma furisam la gustat cozonac si bunica sa se trezeasca cu cate un cozonac ros pe jumatate. Suparata, dar zambitoare, ne intreba pe fiecare, cine a lasat pisica in casa. Nu m-a prins niciodata, sau poate nu a vrut sa ma prinda, ca in fond, ce mai conta, fapta era facuta.

In prezent, cel mai simplu e sa coci cozonacii, cumparandu-i din magazin. Dar amintirile acelor timpuri aromate si pline de spiritualitate, raman sa dainuiasca in mintea si sufletul nostru.

Va doresc o saptamana luminata, liniste si pace, dragii mei!

Celor cu nume de floare

Astazi, in zi de sarbatoare

Si acele flori mirositoare

Va doresc multi ani si fericire

Numelor de floare si pline de iubire!

Duminica Floriilor, fie pentru voi

O zi  cu soare si de ganduri noi

Cum primavara invie si e asteptata

Asa sa aveti voi o soarta binecuvantata!

O duminica a Floriilor plina de mireasma fericirii!

Copilarie asteapta-ma ca vin!

A fost odata o fetita care iesea la portita si privea in lungul drumului. Visa sa plece departe, sa descopere locuri noi, oameni noi, visa la lucruri diferite, altele decat ce ii puteau oferi acele timpuri si acel loc.

Fetita a crescut, dar nu si-a uitat visul, asa ca a plecat in directia in care ar fi putut sa gaseasca ceea ce cauta. Din timp in timp, revine la locurile copilarie cu care a pastrat o legatura puternica. Acea legatura se afla in lucrurile, locurile si oamenii care ii fac inima sa-i tresara atunci cand ii revede, sa-i tresara de bucurie. 

Din pacate toate acestea au alta semnificatie acum. Acea inocenta din privirea Ei, acea sinceritate nevinovata, acele vise nastrusnice alta data sunt ramase in trecut, fara posibilitatea de a se reveni la ele.

E alta lume acum, alti oameni, alte posibilitati, alte dorinte, alta mentalitate, mai multa rautate si invidie, mai multa ura si stres care au facut din acel rai prin care trecem ca vantul, un iad numit societate. 

Fiecare dintre noi incearca sa revina in perioada cea mai lipsita de griji, in perioada cand nu esti dependent de timp, cand nu conteaza daca ai cazut si te-ai murdarit, cand totul este un basm. Revenirea la copilarie este revenirea Acasa, la locurile sfinte ale copilariei, la parintii dragi. Tot ce a mai ramas din copilarie sunt acele amintiri superbe cu care ma hranesc zi de zi, care imi alina noptile nedormite si grijile care ma framanta. Era asa usor atunci, iar acum...

Am ajuns Acasa, unde fiecare coltisor miroase a copilarie. Iarba, padurea, izvorul, dealurile, cerul, drumurile prafuite, clanta de la poarta, pragul casei, gradina plina cu pomi infloriti si florile de primavara, placintele proaspat scoase din cuptor, apa de la fantana din curte (asa se zice la put in Moldova), catelul care imi sare in brate si se gudura pe langa mine, ma recunoaste chiar daca nu m-a vazut de multa vreme, pisica care leneveste la soarele caldut de primavara, elasticul care il gasesc printre lucrurile demult nefolosite, parintii inlacrimati de fericire ca in sfarsit mi-am facut timp sa-i vizitez dincolo de webcam-ul skype-ului, oamenii pe care mi-i amintesc mult mai tineri, sania care am descoperit-o prafuita, alaturi de alte cutii cu lucruri, in podul casei, toate, dar absolut toate, imi trezesc amintiri placute si care imi inunda sufletul de liniste si odihna. Aceasta senzatie, aceasta liniste nu dureaza mult, pentru ca nu pot ramane prea mult timp pe acest taram de poveste. Trebuie sa revin la realitatea infernala in care traim cu totii, cand timpul te preseaza si este atat de scurt, parca.
Acum ma grabesc sa ma intorc la poveste, las restul problemelor pentru maine. Azi vreau sa fiu doar eu si cu mine, sa-mi incarc bateriile de la natura pentru ca mi-e foarte dor de copilarie. Copilaria mi-am trait-o cu dorinta de a ma face mare, ceea ce era posibil, acum imi doresc sa ma fac din nou mica, dar nu mai e posibil si e foarte trist.

Copilaria este ca o pasare in colivie, daca ai eliberat-o pleaca pentru totdeauna, desi, din cand in cand, revine si mai da cate o tura peste amintirile locurilor unde a crescut, apoi pleaca iar.

Draga iarna, te pupam, la revedere!

Draga Iarna,
desi imi place, la nebunie, prima zapada, primii fulgi, mirosul sarbatorilor tale - Craciunul si Revelionul, cand stau in casa, cu o ceasca de ceai in mana si privesc pe geam, cum ninge decembrie, or ianuarie, zbenguiala cu bulgari de zapada, datul cu sania, care imi aminteste de partiile din mijlocul satului, unde se adunau sute de copii si faceam intrecere, la 9 dimineata sau la 11 noaptea, ma gandeam asa, intr-o doara, tu nu te-ai plictisit de noi?

Ai venit foarte devreme anul asta, iti multumim pentru minunatele zile cu zapada si ambuteiaje si pentru sarbatorile pe care ni le aduci in fiecare an, cu aceleasi minunate colinde si cadouri, dar stii vorba aia, oaspetii mai vin, dar mai si pleaca. La fel si anotimpurile, daca nu stiai. Saraca primavara ingheata, pe undeva, pentru ca nu incape de tine. I-ai ocupat si timpul ei, deja de o luna. E sfarsit de martie, totusi! Tu ti-ai adus toata zestrea, cu frig cu tot, si nu te mai lasi dusa de la noi. Stiu ca iti place aici, dar nu fi egoista, las-o si pe inmiresmata primavara sa intre pe la noi. Am avut destule flori inghetate pe geam, acum mai vrem si in vaze ceva colorat. 

Si daca pleci, de fapt nu daca, dar hai odata, ia-ti cu tine si toata zestrea de vanturi, furtuni, gheata, nasurile si mainile inghetate, troienele si adu-le la anul, caci anul asta deja ne stau in gat.

Iti multumesc frumos inca o data si iti doresc Drum bun!

The British early Spring flowers

    Cel mai bun remediu ca sa alung plictiseala este sa ma plimb in natura. Si ca sa imbin placerea cu relaxarea ma joc de-a fotograful. Daca imi iese, ramane sa apreciati voi. Dar sa nu lungim vorba, va las in "compania" catorva poze realizate zilele astea:

     In Marea Britanie, florile primaverii isi fac aparitia prin fiecare crapatura pe care o gasesc, ca sa-si arate gingasia. In orase si sate, paduri, parcuri si strazi, ghioceii si brandusele, narcisii si magnoliiile se arata vioi, infruntand ploile imprevizibile si reci ale climei britanice.
    Desi, aerul imbibat de o ploaie rece si continua, nu se grabeste sa aduca primavara, florile razbat spre soarele ascuns dupa nori grosi, prevestind cu mult inainte de a veni, acel mult asteptat anotimp.

Natura este foarte primitoare, clima dimpotriva:

    Voi ce parere aveti de aceste fotografii?