Mirosul amintirilor - floare de salcam.

Ma simt plutind, pleoapele sunt grele, iar gandurile imprastiate, fara dileme rutinare. Nu reusesc sa ma dumeresc unde sunt, ce sunt si mai cu seama cine sunt. Peste obraji simt o mangaiere calda, iar in nari un miros fin a ceva placut, atat de placut si cunoscut. Nu reusesc sa deslusesc de unde vine mirosul si nici ce anume miroase. E un miros dulceag. Parca miroase a copilarie, or poate a fericire. Ba nu, cred ca a lipsa de griji si chiar a liniste.

Aud usa camerei mele cum se deschide. In camera intra mama, o simt dupa pasul apasat. Se indreapta spre geam si il deschide pe jumatate. Pleaca, apoi revine cu o creanga pe care o pune in vaza de pe noptiera. 

Eu sunt la hotarul dintre vis si trezire. Am ochii inchisi si nu o vad pe mama. In moleseala de dimineata imi e prea lene sa deschid ochii. Ma cuibaresc mai adanc sub plapuma moale si pufoasa, lasandu-mi doar obrajii sub adierea aceea racoroasa a diminetii care intra prin geam. Nu o vad pe mama, in schimb o aud deslusit. Cu ochii mintii imi imaginez ce face, doar ascultand diversele sunete. Aud usa inchizandu-se in spatele ei. Am ramas doar eu, ciripitul care imi clateste auzul si mirosul acela dulceag care ajunge pana la mine.

E un miros puternic si ademenitor, fin si dulce. Nu foarte dulce. Ma indeamna sa lenevesc in pat si sa-l respir adanc, astfel incat sa-mi patrunda fiecare celula care at trebui sa se trezeasca, dar nu o face.
Nu stiu cat am stat asa, in starea aceea, insa treptat am deschis un ochi, apoi al doilea si am inceput sa deslusesc inconstienta mea. Ca o felina ma intind in patul caldut, a lene ma ridic pe jumatate din cearsafurile ce miros a flori primavaratice si privesc spre noptiera. 

Acolo printre firele de gerbera se inalta zvelta o creanga cu flori de salcam. Florile albe, adunate in mai multi ciorchini, ma privesc ademenitor. Mirosul lor mi-a umplut camera. Ma las pe coate si inchid ochii. Azi e duminica, am voie sa sa-mi intind mulschii plictisiti de atata miscare, fix cat isi doresc ei.

Cu ochii asa inchisi, ma teleportez in copilarie, in curtea bunicii. Vad cei 3 salcami rotati din partea stanga a portii ei de lemn si un arbore cu coroana foarte inalta si rotata din dreapta. Nu stiu denumirea acelui copac insa stiu ca era foarte inalt si multe amintiri din copilarie ma leaga de el. Unul dintre bratele-i viguroase si l-a intins in curte. Era un brat puternic si gratios de parca ar fi invitat o femeie la dans. Pe acel brat, frate-meu, care este mai mare, a agatat o funie groasa care ajungea la mai putin de un metru deasupra pamantului. La capatul de jos a innodat o bucata dintr-o creanga de copac, rotunda si bine slefuita. Noi am numit aceasta gaselnita, leagan. Astfel, zilele insorite le petreceam pe coclauri impreuna cu copii de varsta mea, iar cand ne intorceam acasa, dupa ce mama ne apostrofa cu cate doua perechi de palme la fund, eu ma refugiam in leaganul acela improvizat si visam la drumetii lungi si indepartate respirand in piept, adanc, aerul placut al serii amestecat cu mirosul de floare de salcam, iar frate-meu se aseza sub copac si se juca cu Tetrisul. Apoi acel leagan improvizat a fost inlocuit de catre tata, cu unul mesterit pe piloni de fier, numit in zona mea nu leagan ci scranciob. La acel scranciob se adunau toti copiii de prin vecini, caci era unicul. Eu si frate-meu eram tare mandri si le dadeam voie sa se dea doar cate 5 minute fiecare. Acum nu mai sunt nici salcamii, nici acel copac cu leagan, nici scranciobul, nici poarta bunicii si nici bunica care ne alinta cu bunatati. Au ramas doar amintirile acelor frumoase si inmiresmate seri de mai si iunie.

Imi simt coatele amortite si hotarasc sa ma dau jos din pat. Pun halatul pe mine, rup cateva flori din crenguta de salcam si le arunc in gura. Sunt dulci si aromate, incep sa simt cum celulele mele nervoase se trezesc de-a binelea. Imi place sa mananc floare de salcam, la fel ca in copilarie. Albinelor le place floarea de salcam, mie de ce sa nu-mi placa? Apoi ma duc la bucatarie. Mama toarna in cesti ceai aromat din floare uscata de salcam, iar alaturi intr-un borcanas se afla miere de mai, pe care albinele au adunat-o din florile de salcam in anul trecut. Eu nu mananc miere, dar imi place s-o miros si rar, foarte rar mai indulcesc ceaiurile din comert care nu au nici o aroma si nici gust. Eu nu mananc miere, insa fratele meu o devoreaza pe paine, in ceai, in prajituri, ori doar miere. Prefera mierea de mai, adica mierea de salcam, e cea mai aromata.
Si asa, adunati toti, in jurul mesei, cu cate o ceasca de ceai de salcam in fata, ne povestim intamplarile din pribegie. Din pacate, se intampla ca doar la sarbatori sa stam in jurul mesei, adunati toti, parinti si copii, copii casatoriti care au facut-o pe mama sa mai puna in plus doua scaune la masa si sa mai toarne doua cesti cu ceai. Totul in jur miroase a ACASA.

Aseara am ajuns la Londra, dupa ce am strabatut Europa. N-am luat decat amintirile cu mine, altceva n-am reusit sa inghesui in bagaje. Asa am crezut, insa pe masura ce despachetam un iz de copilarie si dor de mama m-a izbit in nas. Era de la florile uscate de salcam pe care mama mi le-a strecurat subtil in geanta plina cu arome familiare: cozonac, prajituri cu vanilie, patrunjel si leustean verde (pe care il voi congela si apoi voi avea de dat savoare ciorbelor), ceai de floare de tei si de salcam, ceai de soc si iasomie, ceai de musetel si macese.

La Londra abia infloreste salcamul, de fapt nu cred ca-i salcam ceea ce am fotografiat azi dimineata, dar seamana foarte mult cu cel de acasa. Aceste flori tin umbra pragului casei unde locuiesc.

Dupa o vacanta de o luna, alintata de mama si cu somn prelungit pana pe la 10 dimineata, e greu sa ma acomodez programului "eight to five" si trezit la 5 jumate dimineata, cand e cel mai dulce somn. In asemenea conditii doar ceaiul din floare de salcam ma mai poate revigora si trezi din starea de zombie de care inca n-am scapat.

Cu multe multumiri, postul acesta participa la Povestea Parfumata gazduita de Mirela Pete, alaturi de ceilalti participanti: Irealia, Viniela, Ion Usca, Samewhiteblue, Baghi, Mala, Silving, Sonia. 

Sunt (in?)dependenta, dar ma tratez . . .

    Cica, daca nu ai macar un viciu, esti doar un robot (aspect dezbatut pe larg de Bitza si Cheloo in Vicii). Nu as fi atat de sigura in ce priveste afirmatia asta, insa, cu siguranta, viciile creaza dependenta, dependenta de cafea, dependenta de alcool, droguri, tigari, dependenta de adrenalina, de iubire, de atentie din partea celorlalti, etc. Pe de alta parte Dex-ul ne face sa credem ca a avea un viciu inseamna neaparat un  lucru negativ (Dex: Pornire nestapanita si statornica spre rau, apucatura rea, patima, desfrau, dezmat, destrabalare).

    Sunt multe vicii acceptate de societate sau care nu fac un rau vizibil, insa care au, totusi, o influienta negativa asupra psihicului, fizicului, relatiilor cu ceilalti sau toate la un loc. Din aceasta perspectiva, eu, am ajuns la concluzia ca sunt dependenta. Sunt dependenta de internet (nu de telefon si leptop, caci daca as avea internet pe peria de par, cu siguranta as avea-o mereu in poseta;). Sunt dependenta de facebook si odnoklassniki, de forumuri si bloguri. Cred ca aceasta dependenta vine din dorinta de socializare, de comunicare, de a vrea sa stiu ce fac ceilalti, fara a ma ridica din pat, din comoditate. Pe Odnoklassniki (OK) am intrat, pentru prima data, ca sa vad ce mai fac prietenii mei din Moldova. Pe Facebook (FB) am intrat pentru ca o profesoara de la master aproape ca ne-a obligat sa ne facem conturi. Experienta mea pe OK e de 3 ani, iar pe FB e doar de vreo 2 ani. Nu intentionam sa socializez pe aceaste site-uri, insa, in timp, am ajuns dependenta sa intru zilnic. Nu fac mare lucru aici, de cele mai multe ori doar ma log-ez si apoi ies.

    Intr-o zi, cand, eram gata sa intru pe FB, mi s-a aprins un beculet in capul meu obosit. Mi-am propus sa renunt a mai intra pe FB si OK, macar pentru o scurta perioada. Niciodata n-am putut sa-i inteleg pe consumatorii de droguri si nici pe fumatori de ce nu se pot lasa de acest viciu care, evident, nu aduce beneficii. Nici acum nu-i inteleg, doar ca acum le pot intelege suferinta atunci cand incearca sa renunte la acea dependenta. Evident dependenta de site-urile de socializare nu se compara cu un consumator de droguri, de exemplu, insa tot o dependenta este si aduce cu sine comportamente de genul anti real life, sedentarism, plictiseala, conceptii deformate despre viata reala si despre oameni etc. Poti ajunge un antisocial in viata reala dar foarte sociabil din spatele monitorului.

    Asa a inceput sedinta mea de dezintoxicare de FB si OK.

Ziua I: a fost mai usor, gandindu-ma ca nu se intampla foarte multe lucruri pe aceste site-uri de socializare. Nu pierd nimic daca nu vad, o zi, ce a comentat unul sau altul, cate like-uri a primit o poza haios de reala sau dimpotriva trist de adevarata, ce a mai facut cole sau la ce se gandeste vecina.

Ziua II: primul gand dupa ce am venit de la serviciu a fost sa intru 1 minut sa verific daca este ceva important pe acolo. Am nevoie de doar un minut. E ca si cum ai vrea, doar, sa tragi un fum dintr-o tigara. Practic nu fumezi tigara, tragi doar un fum. Nu e grav, nu? Dar daca te gandesti ca tot de la un fum ai inceput sa fumezi, te gandesti de doua ori daca sa tragi fumul ala sau sa nu intri pentru un minut pe FB/OK.

Ziua III: m-am trezit prost dispusa si cu o problema de digestie. Nu am analizat daca intrasem in sevraj sau doar o coincidenta, sa ma pomenesc cu o indigestie de la cina din seara anterioara.

Ziua IV: M-am tot gandit sa intru, sa nu intru, sa intru, sa nuuu intru pe FB si OK. E destul de dificil sa-ti controlezi degetele cand "a intra" e doar la un click distanta. E atat de simplu. Si in plus, nu sunt dependenta nu? N-am intrat 4 zile, iar soarele e tot acolo sus, mereu acoperit de nori, ziua incepe tot la 7 dimineata si se termina la 12 noaptea, mancarea, in Anglia, are acelasi gust, adica fara gust, prietenii sunt tot acolo si te suna sau nu cand au timp, inca nimeni nu te-a intrebat de ce ai lipsit TOCMAI 4 zile!!! din "clubul facebucistilor" si "odnoklansnishilor", nimeni, inca, nu te-a dat in cautare ca si disparut.

    Adica, asa, ma gandesc, intr-o doara, ca tu ca si individ, ce mare importanta ai, in acea societate virtuala, in care fiecare isi spune pasul in felul sau, fie o poza trista sau vesela, fie un citat care ar vrea sa arate starea interioara a individului, fie o gluma, ca dupa asta, fiecare, sa astepte un like sau un comentariu la ce, tocmai, a postat si ramane, un pic sau mai mult, dezamagit daca, nimeni sau foarte putini, i-au apreciat gestul.

    La un simplu like sau comentariu se limiteaza importanta noastra ca si individ? De cand am inceput, noi, sa ne bucuram de un simplu like si nu de o mana prieteneasca pusa pe umar, de un simplu comentariu si nu de o conversatie in care sa vezi fiecare din gesturile persoanei cu care stai, o simpla distribuire si nu "hai sa ne vedem sa-ti mai spun ce nouatati mai am"? Si, la urma urmei, de ce like-urile si comentariile ne dau noua, ca si individ, valoare si nu actiunile care le faci in viata reala sau prietenii care au timp de tine. Te simti mai important pe FB si OK decat in viata reala? Te simti o mica vedeta in mediul virtual, nu-i asa?
    A fost ziua in care mi-am pus o sumedenie de asemenea intrebari... Si m-am simtit eliberata. A fost chiar simplu. Sa fie la fel de simplu si la dezalcoolizare? Nu stiu, n-am trecut pe acolo. Cert este ca viciile si dependentele sunt diferite si in diferite stadii. La mine a fost usor, dar cred ca, pentru ca, nu m-am lasat definitiv de acest viciu...

    In ziua a cincea am intrat hotarata sa-mi demonstrez ca n-am pierdut nimic. Poate a fost doar un pretext...
N-am zis ca n-o sa mai intru niciodata pe aceste siteuri, pentru ca o s-o fac. Probabil au si ele importanta lor.