Un Paste fara oua vopsite

Cum sunt englezii astia. N-au sarbatori multe, dar alea care le au le petrec cum trebuie, adica cu zile libere. Se apropie Pastele si la ei. Anul asta Pastele catolic s-a nimerit sa fie odata cu Pastele ortodox. Minunat. N-am idee cum e sarbatorita noaptea de inviere, insa nu ma asteptam ca Vinerea Mare la ei sa fie zi libera sau cel putin cu program scurt, in care magazinele nu lucreaza (poate doar unele cu program scurt), bancile la fel si majoritatea firmelor de stat sau private or au program scurt or nu lucreaza de loc. Pentru mine conteaza aceasta zi libera doar din perspectiva ca Omul meu are o zi in plus sa se maimutareasca (deja) prin apropierea burtoiului unde salasluieste temporar cel care-i va purta numele. Eu, oricum, mi-am luat concediu meritat pana la aparitia minunei cu ochi, asa ca, zi libera sau nu, ma relaxez la fel. Astazi ne bucuram impreuna de primavara frumoasa care a poposit pe aici si nu mai pleaca si nici nu vreau sa plece. Sambata toate institutiile au program normal, adica program scurt ca sambata, iar apoi urmeaza duminica si luni, zile in care sa te tot lafaiesti sub plapuma, fara sa fii stresat ca suna ceasul prea devreme.

Vine sarbatoarea cea mare, iar eu nici ca o simt. Pastele, nu are nici un farmec sarbatorit la Londra. Joia Mare despre care vorbeam anul trecut aici, nici n-am simtit cum a trecut, fara Joimarita si fara mirosul de cozonac. Vineri, adica azi, nimic nou sub soare. Facebook-ul s-a umplut de poze cu cozonaci si oua vopsite, insa mie nici oua nu-mi vine sa vopsesc, ca oricum nu le mananc. Oua fierte mananc, oua vopsite nu. De ce nu le mananc, nu ma intrebati ca nu stiu, insa imi place sa le vad pe masa de sarbatoare. Care masa de sarbatoare? Eu si sotul intr-o camera inchiriata? In constiinta mea, masa de sarbatoare este Acasa, in familie si desi cu sotul formam o familie, in curand largita, inca nu am gasit locul pe care sa-l numesc Acasa si sa ma simt ca Acasa. Sper, in cativa ani, sa reusesc sa am un loc pe care sa-l numesc locul unde ma simt Acasa la mine. Apartamentul pe care l-am cumparat nu se pune, pentru ca el, sarmanul, inca isi asteapta locuitorii, pana atunci are pe usa un lacat mare. 

Si totusi, am un loc pe care il consider Acasa. Acel loc este in continuare casa parinteasca, un loc sfant si plin de amintiri. In aceste conditii, am decis pe ultima suta de metri sa luam bilete de avion si sa petrecem macar a doua zi de Paste la masa de sarbatoare, plina de bunatati pregatite de mama (mamele amandurora), impreuna cu cei mai dragi noua. N-am mai gasit bilete cu zbor direct in ajun de Paste, asa ca am luat pentru a doua zi, iar pretul lor ne-a scuturat bine contul bancar. Asta e o chestie minora in comparatie cu bucuria pe care o sa mi-o ofere imbratisarea de la mama si de la tata.

Eu inca nu stiu ce voi manca in ziua de Paste, cu siguranta nu cozonac si oua vopsite, insa a doua zi o astept mai ceva ca ziua de Paste.

Va doresc ca macar voi sa va bucurati mai mult de aceasta sfanta zi, sa aveti pace si liniste in suflet, iar lumina invierii sa va calauzesca pasii.

Un Paste fericit sa aveti!

Dependenta ma baga in sevraj

Pe geam se preling siroaie de lacrimi, cerul e trist astazi. La fel e de o vreme. Nu stiu ce ar putea avea, ce nu-i place, de ce e atat de trist. Mi-e dor sa-mi zambeasca larg, cu tot albastru infinit, iar razele cu degetele lor calde sa-mi mangaie pielea, dandui o nuanta usor ciocolatie.

Cand sunt trista plang, cand mi-e greu in suflet plang. Plansul scoate tot cei negativ, ganduri triste, doruri, nemultumiri, nervi, suparari. Fiecare lucru negativ il simt cum se prelinge pe obrazu-mi. La fel ca ploaia pe geam. Asa ma descarc eu, ma eliberez, imi revin. Plansul e o terapie, nicidecum un moment de slabiciune. Un fel de zen. Uneori lacrimile le simt fierbinti, ca si cum mi-ar arde pometii. Cred ca-i de la intensitatea gandurilor de care vreau sa scap.

Simteam nevoia acestei terapii, pe care n-am mai folosit-o demult, iar ploaia mi-a adus-o plocon. Nu, nu sunt trista, nu am nici motive acum, nici nu plang acum, dar ma simt abandonata, abandonata de soare, de vreme frumoasa si calda, de vara si flori, de zambete si pantaloni scurti.

Cat am asteptat primavara... Si ce am asteptat-o! Cand a venit, am primit-o cu atata drag, cu atata veselie, nici in cuvinte nu incape. Soare, flori, mirosuri ademenitoare si fermecatoare, pline de amintire si iar revin la soare. M-am bucurat din plin, dar nu suficient. Savuram fiecare strop de lumina cald care imi atingeau fibrele sufletului. Ziceam ca nu a fost suficient. Nu, nu a fost. Decat trei saptamani, atat a durat. Atat a durat perioada pantalonilor scurti si a bluzitelor inflorate, a rochitelor flu-flu si a ochelarilor de soare. Aveam mereu cu mine cel mai important accesoriu - zambetul. In acele saptamani am fost in extaz, insa a venit Pastele si odata cu el revenirea la toamna tarzie si rece caci doar asa pot sa numesc aceasta luna mai din Marea Britanie. E toamna in luna mai.

Ce as putea sa adaug despre Marea Britanie? Nimic decat stiti deja, referitor la vremea de aici. Sunt mega cunoscute ploile si vremea schimbatoare, dar parca niciodata n-a fost atat de ploiasa si rece luna mai, luna florilor si a zambetelor larg intiparite pe chip. Am doua saptamani de cand am revenit de la soarele cald de acasa si nu au fost decat doua zile in care sa nu fi cazut macar un strop. Doua dimineti de duminica mai exact, caci odata cu dupa-amiaza a revenit si plansul cerului.

Imi e trist si ma incearca o usoara depresie. Sunt dependenta de soare, ceea ce imi lipseste aproape cu totul aici. Cred ca daca mai continua ploile voi intra in sevraj si fereasca sfantul sa nu am soare. Il cumpar de pe ebay, ca tot e la moda sa cumperi lucruri de acolo.
Nu a mers nici cu incantantia pe care o rosteam, mica fiind, atunci cand aparea vreun nor de ploaie mai puternic si-mi intrerupea balaceala din lacul de langa padure "Doua bete in cruce/Ploaia se duce!".

Nu merge nimic. Cerul e foarte suparat. Ma intreb de ce...
Cu o randunica nu se face primavara, dar daca imi trimite-ti vreo raza la pachet poate ca va merge?!

Ziua cand am ales sa purtam acelasi nume - Hristos a Inviat!

O sa incep prin a-mi cere scuze ca nu am timp de un post mai de Doamne ajuta. Am, insa, motive intemeiate a lipsei de timp:
1. E Duminica Pastelui, drept pentru care tin neaparat, cu tot respectul meu, sa va doresc lumina si liniste in gand si in suflet. Aceasta sarbatoare fie pentru voi un motiv, in plus, de a fi alaturi de cei dragi, fiti niste norocosi!
Si chiar de nu-s originala, v-am zis, din lipsa de timp, in noaptea de inviere cand clopotele bat, eu iti spun cu drag Hristos a Inviat!

2. In urma cu exact un an, eu si sotul am ales sa purtam acelasi nume. O zi plina de soare si veselie a fost, iar restul zilelor au ramas la fel. Din fericire!

Deci e dubla sarbatoare pentru noi (eu, sotul si familiile noastre). O sa revin cu detalii despre amandoua evenimentele, in scurt timp.

P.S: poate reusesc maine sa va zic cate oua au fost mai slabe decat al meu:).

Va imbratisez cu drag si va mai zic Hristos a Inviat!

Joi-Mari si Joimarita amintirilor

Astazi e ziua cand se deschid mormintele, iar sufletele mortilor se intorc la casele lor, asa spune traditia. Ca o fi asa sau nu, nu stiu, insa ceea ce stiu, este ca in Joia Mare se respecta anumite traditii si ritualuri.

Cand eram mica, aceasta zi, o asteptam la fel ca ziua Pastelui. Era o zi speciala si plina de spiritualitate. Sa va explic de ce: Se zice ca Joimarita este un personaj justitiar, intalnit doar in mitologia romaneasca, care pedepseste oamenii lenesi. Mai multe informatii despre ea gasiti la Anastasia sau aici.
In localitatea de unde sunt eu, Joimarita nu era un personaj de temut, ci o torta plina cu jaratec pe care tinerii o invarteau deasupra capului strigand constant "Joi-Mari, Joi!" si alungand spiritele rele. Joi-Mari era focul care lumina cerul cu flacari inalte. Aceasta se intampla dupa asfintitul soarelui in Joia Mare si continua pana in Sambata Pastelui.

De obicei, ultima joi din postul Pastilor este o zi mai racoroasa, cu posibile ploi. O spune traditia, dar si meteorologii. De cand ma tin minte si pana acum, asa a fost in Joia Mare. Ziua de azi nu face exceptie. Ieri au fost temperaturi de peste 30 de grade C, iar astazi, caldura s-a mai domolit si cerul este plin de nori. Se spune ca aceasta raceala a vremii se datoreaza mortilor a caror prezenta o putem simti prin raceala pe care o emana. Iarasi zic, nu stiu daca o fi asa, dar respectand traditia, oamenii trebuie sa incalzesca aerul facand focul fiecare prin curtea sa, or la poarta, dar si pe dealurile din jurul localitatii. Gospodarii, de obicei, dupa ce au terminat de facut curatenie prin curte, aduna gunoiul care poate arde si ii da foc abia in seara de Joi Mari. Se mai spune ca acest foc apara fiecare gospodarie de spiritele rele si de sufletele care nu-si gasesc locul. Gospodinele, in schimb, coc cozonaci si pasca si vopsesc oua. In aceasta zi nu se mai spala rufe, pentru a nu da mortilor laturi de spalaturi.

Amintirile ma inunda din copilarie. O vad pe bunica facand cozonaci si pasca in cuptorul din lut si caramida rosie, o vad pe mama vopsind oua si pregatind carnea pentru racituri (piftie), parjoale si sarmale, vad dealurile din fata casei pline de ruguri inalte, unde prin intunericul noptii, abia perceptibil, se vad umbrele grupurilor de tineri care invartesc de zor, Joimarita. Acum s-a mai pierdut din aceasta traditie si in loc de 10 ruguri care luminau satul, daca poti zari unul-doua. Focul era intretinut cu anvelope uzate, in pofida supararii ecologistilor. Asa era atunci si acum, insa pe vremea strabunilor mei focul era intretinut cu paie si lemne. Traditiile se pierd, vin altele.
Atunci, stateam pe prispa casei bunicii si priveam entuziasmata acele flacari care atingeau cerul. Simteam ca se apropie Pastele cu toate simturile omenesti - vazul, auzul, mirosul. Dupa ce incepea sa-mi fie frig si repetand odata cu cetele de tineri "Joi-Mari, Joi!", fugeam in casa, atrasa de mirosul de cozonac, proaspat scos din cuptor si pus la loc de cinste in Casa Mare. Sterpeleam cate o bucatica ca sa nu observe bunica. Cozonacul era dulce si aromat, avea stafide si nuci, or dulceata de trandafir, era uns cu apa cu zahar ca sa straluceasca si presarat cu bobite mici si colorate. Cozonacul era facut in tave dreptunghiulare, iar pasca in tave rotunde de marimea unui fund de galeata, umpluta cu branza dulce si stafide. Insa, bunica nu uita sa faca unele pasculite mici pe care le cocea in cani de lut, de marimea palmei.

Se intampla ca in vreun an sa uit pisica in casa, atunci cand ma furisam la gustat cozonac si bunica sa se trezeasca cu cate un cozonac ros pe jumatate. Suparata, dar zambitoare, ne intreba pe fiecare, cine a lasat pisica in casa. Nu m-a prins niciodata, sau poate nu a vrut sa ma prinda, ca in fond, ce mai conta, fapta era facuta.

In prezent, cel mai simplu e sa coci cozonacii, cumparandu-i din magazin. Dar amintirile acelor timpuri aromate si pline de spiritualitate, raman sa dainuiasca in mintea si sufletul nostru.

Va doresc o saptamana luminata, liniste si pace, dragii mei!

Serpuind printre doua popoare

Nistru intre Moldova si Ucraina sub Cetatea Sorocii in Miercurea fara cuvinte.
Miercurea Mare din Saptamana Patimilor sa va aduca liniste in suflet!
Sa aveti o saptamana luminata!