5 minute

Sta in fund pe burta lu tac-so. "Aggiiii, baa, bababaaaaa!" zice si se apuca cu mana dreapta de ciorapul de pe piciorul lui micut si durduliu. Se incrunta, ridica o spranceana in fuga, clipeste de doua ori si iar incepe sa descnte ciorapul ala, pana il scoate de pe picior si il baga in gura.

Tac-so ii scoate ciorapul din gura si i-o da pe girafa Sophie s-o roada in gingiile alea stirbe care se pregatesc sa-i rasara niste minuni de perle. Inca nu-i rasar, dar ele se pregatesc de zor. O ia cu amandoua manutele pufoase pe Sophie si ii baga urechile de cauciuc in gura. Se aude un marait nemultumit, flutura girafa in sus si in jos de vreo 4 ori, apoi o lasa sa cada pe pat. O priveste de la inaltimea lui in fund asezat pe burta lu' tac-so si iar ridica o spranceana.

Apare ma-sa in vizor cu telefonul in mana. Casca gura mare de bucurie. Lasa sa-i curga niste saliva in coltul gurii. "Bubuuuu, immmm, grrrrrrr!" zice si se intinde spre celalat ciorap de pe celalalt picior.

Amintiri la degetul aratator

Am mii de poze in telefon. Aranjate pe foldere. Si vreo cateva sute de clipuri video. Toate cu nazdravanul. Nici un selfie cu mine. In cel mai rar caz un selfie cu mine si pufosul.

Din astea mii, majoritatea au dubluri sau zeci de dubluri. Poze aproape identice, dar care, mi se pare mie, ca sunt tare diferite. In una are ochii mai mari, in cealalta gura mai zambitoare, in cealalta saliva in coltul gurii il face asa de dragalas, in alta tine mana asa frumos, in alta se uita fix in obiectiv.

Vreau sa mai sterg, dar nu pot alege din astea nici una care sa merite sa apas butonul delete. In toate e atat de simpatic, atat de firav, de bland, de zambitor, cu ochii aia ca doua luni pline si cu gura larg deschisa cand rade, de parca imi intra soarele in casa.

Intr-o zi ma uitam la un bodysuit cu care a fost imbracat prima data dupa ce s-a nascut. E atat de micut acum, parca e de papusa, insa cand ma uit in poze, observ ca acel bodysuit ii era mare cand s-a nascut. Si n-as fi crezut ca ii era asa de mare daca nu aveam pozele ca dovada.

Pentru asta sunt pozele, pentru amintiri. Pentru a observa cat am crescut, cum am evoluat (ne-am maturizat, am imbatranit) de la un an la altul, in cazul nazdravanului, de la o saptamana la alta.

Mi-as fi dorit sa am o poza cu mine bebelus, sa vad cum aratam atunci, cum crestea tineretea in mine. Prima poza o am la 4 ani. Fratele meu e mai norocos, are o poza alb-negru de la 3 luni. Fotografii erau rari pe atunci, iar parintii nu aveau butonul make a picture la degetul aratator.

Cand o sa ma opresc sa-i mai fac poze? Nu stiu. Probabil niciodata. O sa mai am memorie in telefon? Cu siguranta, pentru ca se produc carduri cu memorie tot mai mare. In urma cu vreo cativa ani, un card de 1 gb era mana cereasca. Acum unul de 64 de gb nici vorba sa-mi ajunga. Si cum ar putea, daca eu simt ca vreau sa-i surprind fiecare emotie, fiecare gest, fiecare moment al cresterii sale.

Craciun cu aroma de bebelus

Anul asta Craciunul meu miroase a bebelus, insa parfumul Craciunului din copilarie strabate pana la mine prin amintirile dosite in cotloanele mintii. Mi-e dor de acel iz de acasa cu parintii dragi alaturi. Mi-e dor sa topai prin ninsoare, sa prind fulgii cu limba, sa fac fac ingerasi in zapada, sa ma dau cu sania din cel mai inalt deal, iar cand imi ingheata nasul sa fug acasa, sa ma ascund in dosul sobei fierbinti, privind la nesfarsit cum clipocesc luminitele colorate in bradul viu, cum imprastie lumina steau din varf, iar la tv sa ruleze "Singur acasa", or "Ironia sudibi ili s liohkim parom" (comedie ruseasca de Craciun). Sa miroase a scortisoara, a coji de portocala, a lemn ars si cetina de brad, iar aroma de cozonac pufos, bors scazut si friptura de porc sa-mi mangaie simtul olfactiv.

Povestea mea de Craciun incepe cu arome. Aromele de Craciun sunt inconfundabile si imposibil de uitat. Eu le pastrez foarte vii in memorie. Nu stiu ce arome o sa-si aminteasca nazdravanul meu cu miros de vanilie. Acum, sunt in proces de fabricat amintiri pentru el. E primul Craciun in 3, e primul pentru el. Nu stie el prea multe acum, dar studiaza intens luminitele si globurile colorate din brad. N-o sa-si aminteasca nici mirosuri, nici culori din primul lui Craciun, insa cu siguranta o sa se admire in poze. Cand o fi mai mare.

Vreau sa fabric amintiri pentru el, la fel cum ai mei parinti au creat pentru mine. Si acum il vad pe tata cum aseaza un brad intr-o galeata de nisip, iar eu fug de colo colo, nerabdatoare sa pun jucariile pe crengi, o vad si pe mama cum sporovaieste de zor langa plita, iar eu ma lingusesc pe langa ea ca sa primesc ceva de gustat, un biscuite, o parjoala.
Nu stiu ce amintiri o sa reusesc eu sa fabric, insa o sa incep cu mirosurile de mancare pentru ca astea sunt cel mai usor de amintit. N-o sa stau prea mult la bucatarie pentru ca nazdravanul, cu siguranta, o sa-si adjudece majoritatea timpului meu, iar bunatatile care dau miros Craciunului sunt mai mult pentru parintii lui, iar el doar o sa guste din toate prin lapticul care il papa cu atata placere. Dar o sa incep de pe acum, iar cand o fi mai mare sa devin experta la facut cozonaci pufosi, dulci si aromati ca ai mamei.
Povestea de Craciun de anul asta n-o sa aiba spiritul sarbatorilor de acasa, insa o sa fie plina de amintiri, zambete pufoase, rostogoliri si gangureli, pulpite dolofane cu miros de vanilie si fericire maxima.

Craciun fericit dragilor, oriunde v-ati afla, cu parfum de bucurie, liniste sufleteasca si aroma de viata lunga!

O postare despre ce-mi trece prin cap

In fiecare zi deschid blogul cu gandul sa scriu ceva. Capul meu huruie de atatea ganduri si idei, insa nici una nu se lasa asternuta pe hartie, ma rog, pe pagina de web.
As putea sa scriu despre oricine si orice, insa degetele mele nu prea vor sa mangaie tastatura in modul cel mai fericit incat sa-mi descarc creerul. Cred ca hormonii de sarcina sunt de vina, asta ca sa nu ma gasesc pe mine vinovata.

E atat de nasol sa te trezesti dintr-un vis, cosmar chiar, care pare atat de real si dupa ce ai deschis ochii si realizezi ca a fost vis, lacrimile sa curga siroaie, sa te gandesti la daca ar fi fost si la speranta ca nu se va intampla, incat iti strica ziua si cauti o cale sa te descarci. Nici macar scrisul nu ma ajuta.

In sarcina, constat ca visele au devenit atat de reale si clare incat as putea scrie scenarii de filme, in fiecare zi cate unul, de la SF, la drame, comedii si psihologice. In toata perioada de sarcina, in vise, n-am fost niciodata neputincioasa, am putut sa alerg, am putut sa ma ascund, am putut sa sar de la inaltime, sa rad, sa plang, sa vad finalul visului, sa ajut, sa inot (chiar daca eu sunt un fel de topor care da din coada in speranta ca nu se duce de tot la fundul apei), am putut sa infrunt paianjeni (chiar daca in realitate ma apuca pandaliile cand vad unul si fug la o distanta de 10 metri si arat cu degetul tremurand, spre locul unde l-am zarit in speranta ca cineva cu suflet bun o sa-l goneasca/omoare, desi saracul speriat de urletele mele se ascunde si el).


Copii si nasteri n-am visat decat odata la inceputul sarcinii, parca aveam o fetita blonda cu ochi albastri si dupa acel vis am fost convinsa ca voi avea o duduie careia sa-i cumpar pampoane si rochite inflorate. Eh, daca imi vedeati chipul cand am fost la ecografia de la 20 de saptamani, unde medicul a fost foarte sigur cand a pronuntat "baby boy", ai fi zis ca mi-a inghetat zambetul pe fata. Vreo doua zile mi-au trebuit sa ma obisnuiesc cu gandul, atat de sigura eram de vis. Si acum imi mai fug ochii dupa rochite, dar nu stiu zau, daca e din cauza ca desi sunt fericita ca va fi baiat, imi doresc si fetita, or e pentru ca magazinele sunt pline de hainute de fetita, mai mult decat de baiat. Asa cam in proportie de 70 % sunt toale de fetita, vreo 10% sunt unisex si restul, ce mai ramane. Ma gandesc sa fac o revolta in acest sens. Pai ce, baiatul meu nu merita mai mult spatiu in magazin pentru eventuale dichisuri masculine, decat merita pompoanele si rozul?

E adevarat, sunt satisfacuta cand in H&M si altele, un etaj intreg e destinat femeilor, iar alt etaj barbatilor copiilor si femeilor insarcinate impreuna, dar na, aici nu e despre mine, e despre nazdravanul meu, asa ca nu se pune.

Si daca tot veni vorba de cumparaturi pentru nazdravan, au inceput dilemele: ce fel de carut, ce fel de scaun de masina, ce fel de cadita, ce fel de hainuta si tot o tin intr-un ce fel de, incat cred ca o sa ma apuce nasterea pana ma hotarasc.
Pun pariu ca inainte era mai simplu. Tin minte si acum carutul in care s-a plimbat frate-meu, apoi eu, apoi o verisoara, apoi alta, apoi altul, iar la final statea in ploaie si soare, undeva prin spatele casei bunicii mele, era de un albastru ca cerul, cu rotile cat o minge de fotbal.
Exact ca asta de mai jos dor ca era albastru integral.

Iar patut nici nu tin minte sa fi avut. Dormeam asa de bine pe lijanca la bunica (lijanca e un fel de pat din pamant si caramida, lipit de soba, care este incalzit in momentul in care se face focul in soba) si nici cada personala n-am avut si nici scaun cu masuta de mancat, nu mai vorbesc de premergator, scaun de masina si alte alea.
Ei, dar sa nu deviem, ca desi am crescut frumos si sanatos si am avut o copilarie fericita, tot imi plac timpurile astea in care am de unde alege una alta. Poate e prea mare variatia, ca comerciantii (nu-i vina mea ca cuvintele formeaza cacofonii) fac pe naiba in 4, doar sa multumeasca clientul si sa-si umple buzunarul. Nu stiu cat de multumit e clientul, dar nu ma indoiesc de buzunar.

No, ma opresc aici, desi n-am terminat, caci la cate ganduri ma bantuie, derivate unul din altul, mi-e ca n-o sa mai am spatiu pe blogspot.
Da, stiu, n-am spus mare lucru prin postarea asta, dar macar m-am descarcat. Un pic.
Asa ca va doresc weekend placut si sa ne auzim de bine!

Blond de 1 martie

Sambata, de 1 martie, n-am putut sa stau in casa.
Dimineata, cu ochii clipocind de somn, aud cateva batai in geam. Aratarea aia de afara era atat de frumoasa, cu pletele-i aurii. Mie imi plac mai mult brunetii, dar ala, va jur, ca era splendid, asa blond cum era. Se uita la mine cu privire ademenitoare si ma indemna sa ies afara. Parca nu l-as refuza, dar cand ma gandeam ca saracu' barbatul meu e la serviciu, mai ca as fi stat inchisa in casa de ciuda.

Brusc imi amintesc ca stabilisem sa ma vad cu cineva. Reintalnire dupa 6 ani. Il rog, din ochi, pe blond sa ma insoteasca ca doar n-oi merge singura. In jumate de ora il iau de brat pe blodul meu si plecam impreuna la intalnire. Ajunsi la mall stabilesc cu blondul sa ma astepte pe undeva pe afara, ca intalnirea ce urma, era, asa, ca intre fete, iar el nu era invitat. A fost o dupa-amiaza minunata, fetele au fost extraordinare. Barfe nevinovate, povestiri, intamplari, amintiri, zambete si prajituri. Ce mai, un 1 martie, cum demult nu mai traisem. La un moment dat a trebuit sa-mi iau la revedere de la fete, desi as mai fi stat. Imi placea compania lor.

Cand sa plec acasa, blondul era de negasit. N-a mai avut rabdare sa ma astepte. E adevarat, ma cam lungisem cu intalnirea la mall, timpul a trecut pe neobservate, se cam lasase seara si frigul. Ma intalnesc cu sotul in oras si plecam impreuna acasa. Cate flori am primit in ultimile luni raman si eu uimita, dar tocmai in acea zi, pauza. El stie ca de 1 martie traditia e sa-mi dea un buchetel de ghiocei, dar saracul imi jura ca in florarii n-a gasit, iar prin gradini, inclusiv a noastra, ghioceii de mult nu mai sunt. Asa am ramas eu fara ghiocei de 1 martie, dupa 8 ani de zile.

Nu m-am bosumflat ca stiu ca a avut intentia, insa gandul mi-a zburat la blondul cel frumos. Cred ca de ciuda a furat ghioceii. Toata iarna, desi a fost scump la vedere, s-a simtit prezenta lui, chiar si dupa stratul gros de nori. El e de vina. El a furat ghioceiii. Cu toate astea, nu pot sa ma supar pe el pentru ca imi place cand e prin preajma, imi place sa-mi mangaie fata in fiecare dimineata si sa ma incarce cu vitamina D. Si doar el imi poate bate in geam ca eu stau la etaj si n-am balcon. Blondul asta are capacitatea sa urce cat de sus vrea, pe cand Romeo al meu intra pe usa ca tot omul normal. Ce sa caute pe balcon cand are usa si scara. E adevarat, cateodata arunca cu pietricele in geam pentru ca-si mai uita cheia acasa, dar n-are el motive sa se catere tocmai pana la geam.

Romanticul meu, cu mii de raze in evantai, imi insenineaza diminetile si ma face sa zambesc cand apare la geam, obosit din cauza luptei cu norii astia britanici care nu-l lasa nicidecum sa rasfete oamenii. Iar eu ii zambesc dulce si lenevesc in pat ca o pisica, caci nu ma grabesc nicaieri.

Si cu toate ca n-am primit ghioceii obisnuiti de 1 martie, ziua a fost minunata, de dimineata si pana seara, cand dupa cina, eu si Romeo am adormit dusi, el obosit dupa munca, eu dupa iesirea in oras. Ca de, cine a zis ca e usor sa te plimbi prin mall, e chiar obositor.
Din pacate, blondul s-a suparat ca l-am lasat sa astepte prea mult si de doua zile nu mai apare. Incerc eu sa-l momesc weekendul viitor. N-are incotro, doamnele trebuie rasfatate de ziua lor.

Va doresc o primavara insorita, plina de vioiciune si zambete! Nu numai doamnele ci si domnii.

Fulgi de amintiri in ziua de Mos Nicolae

Lucy statea lipita cu nasucul de geam si privea afara. Bunica n-o lasa sa iasa pentru ca tocmai ce incepuse sa-i treaca raceala. Isi sterse nasul si continua sa priveasca prin geam. Vremea e trista, gri si noroasa. Ea ar vrea sa ninga, pentru ca s-a saturat sa sada pe scaunel si sa-si spele cizmulitele, in fiecare seara. Toamna, mai ales cea tarzie, e destul de noroioasa la tara, iar glodul i se ridica pana la merisor pe cizma, ca de, ea e mica si ii place sa nu evite chiar fiecare balta. Daca ar ninge, cel mult si-ar pune la uscat cizmulitele langa plita unde in fiecare seara trosnesc lemnele.

In seara asta, mai mult ca oricand, ar vrea sa ninga, pentru ca trebuie sa vina mosu'. Scrisoare cu Draga Mos Nicolae a scris si ea il asteapta. Daca vine prin zapada, nu mai trebuie sa se descalte in tinda, ci poate sa intre incaltat pana langa plita unde isi tine cizmele. Zapada se topeste si apoi se usuca, deci n-ar face prea multa mizerie prin casa.

Pe de-o parte, daca e noroi, mosu', pe la cati copii are de plimbat, n-o sa aiba timp sa se descalte la toti, asa ca, ii va ramane urma pe covor si v-a putea sa-l dibuiasca. Pe de alta parte, mosu' ii cu soviste si daca incepe sa se descalte la toti, s-ar putea ca la unii copii sa nu mai ajunga. In concluzie, tot mai bine ar fi sa ninga. Isi sterge din nou nasul si priveste afara, cu o buza intoarsa pe dos.
Dar, se gandeste ea, in fiecare an, mosu' nu lasa urme la ei, fie zapada sau glod. Pe semne ca-i este frica de bunica si se descalta in tinda. Intodeauna vine. Si aduce numai bumboane si ciucalata. Niciodata altceva. O fi sarac sau zgarcit. Oricum, bune si alea, decat o varguta.

Bunica o striga la masa, dar ea nu se dezlipeste de geam. I se pare ca a zarit un pufos. Geamul e prea cald si viata pufosului e tare scurta, asa ca n-a apucat sa-si dea seama daca ninge sau ploua.

A mai zarit unul pufos si inca doi si inca cinci. Si s-a umplut curtea de pufosenii zglobii si albi.
- Buuunicaaaa, afara ninge! Ningeeeeee!
Si a alergat in bucatarie, de unde un glas bland si imbietor, o chemase la masa, in urma cu doua minute.
- Bunicuta, lasa-ma afara?! si a falfait din genele-i lungi si dese, ca o pisica mieroasa, cum numai Lucy putea s-o imbuneze pe bunica-sa.
-Hai, lasa-ma, te rog. Ninge. Promit ca nu mai pun gura pe turturi, daca-mi cumperi si inghetata. Ma lasi?
Avea, deja, in mana paltonul rosu, caciula si fularul impletite de bunica.
Bunica a schitat un zambet, semn ca ar putea ceda, iar atunci cand Lucy a observat acest lucru, a plecat fuguta in camera de alaturi si a revenit si cu cizmulitele in culoarea paltonului, cu blanita intoarsa peste margine si cu siret, pus fara vreo utilitate, in spatele cizmulitei.

Usoare reflexii in oglinda 

A iesit in curte si a privit in sus. Din cerul acela suparat, suvoi de fulgi mari si pufosi, se rostogoleau spre pamant. Ea a intins mainile in lateral si a inceput sa se invarta odata cu ei. Fulgii au prins-o in hora lor si nu au mai lasat-o decat atunci cand bunica, cu vocea-i blanda a chemat-o in casa.

Mos Nicolae putea sa vina, cizmulitele erau curate de-acum.

Fie-va viata stropi de lumina si frumoasa ca primii fulgi. La multi ani tuturor cu ocazia acestei sarbatori!

Poveste adevarata (I)

"A fost odata ca niciodata...". Asa isi incepea bunica povestile. Fie ele rupte din realitate sau doar cu zane si zmei. Si stateam noi, nepotii, in jurul ei, de parca era Mos Craciun venit cu sacul cu daruri. Bunica, ce-i drept, avea tolba plina de povesti. De multe ori, povestile nu le ascultam cu doua urechi, ci si cu doi ochi, un nas si un simt care-mi provoca emotii 3D, or 4-5D cati de D or mai fi existand. Pentru ca bunica, avea grija sa ne reproduca povestile cu dovezi, poze, tablouri, carti, diverse obiecte.

Asa se face ca, intr-o seara de iarna, adunati toti cu mic cu mare, nepoti si copii, pe cuptorul din spatele sobei incinse, ascultam ochi si urechi povestea soacrei cu 9 copii.
"Va amintiti poarta aia albastra, din Dealul Vadanei?" ne intreaba ea. Majoritatea au raspuns ca da. Era unica casa locuibila de pe deal. Majoritatea caselor o luasera la vale, dupa un sezon ploios, cu niste ani in urma. Mai ramasesera in picioare inca vreo doua case, insa locuitorii, de frica sa nu-i prinda vreo alunecare de teren, in toiul noptii, s-au mutat pe dealul celalalt care parea mai trainic. Unica casa locuita, va spuneam era casuta ascunsa in spatele unei porti albastre. Eu stiam ca acolo nu mai traieste decat o batrana, care rare ori iese afara. Nu poate sa mearga din cauza bolii si a batranetilor. Bunica mea, se ducea de doua ori pe saptamana sa-i duca niste apa si ceva mancare. Ii mai cumpara si o paine doua.

"In casa aceea a locuit o zana." Noi, nepotii, facem ochii mari. "Cum? Ca zane nu mai exista, de cand am descoperit cine ne pune cadourile sub brad..." Parintii zambesc complice pe sub nas.
"Nu, nu, nu. A trait intr-adevar o zana. Avea parul balai, ochii albastri, slabuta si inalta, de ziceai ca seamana cu fata aia din tabloul de pe perete. Frumoasa mai era. Si buna la suflet si cuminte. Si intr-o zi, la joc, un baiat din satul vecin a pus ochii pe ea. Dupa vreo luna, au jucat nunta si in cativa ani s-au nascut 9 copii la ei in familie. 8 ai ei si unul l-a gasit la poarta invelit intr-o paturica subtire. Zic vecinii, ca ar fi vazut o lupoaica cum a lasat paturica chiar la poarta lor." "Ei, bunica, nu mai suntem chiar mici, zi-i asa cum este", am sarit noi, desi aveam nu mai mult de 4 ani.
"Asa a fost sau, cel putin, asa stiu eu ca a fost. Avea un semn ciudat la incheietura mainii stangi si uneori urla noaptea la luna. Ceilalti copii au crescut mari si au plecat in lume, iar cel mic a disparut la varsta de 7 ani. Se spune ca lupoaica s-a reintors dupa el...". Si bunica a luat o scurta pauza in care s-a gandit la ceva. "Si, si, si ce s-a mai intamplat?". Maine va povestesc mai departe, acum hai, toata lumea la somn. "Ei bunica, asa faci mereu." Avea bunica, o hotarare in glas, de n-avea rost sa o convingi de contrariu. Si vrand nevrand, toata lumea si-a ocupat culcusul de noapte buna si lumina s-a stins.

Prin intunericul camerei, imaginatia a inceput sa se distreze, lasandu-mi pielea de gaina si respiratia greoaie. M-am cuibarit langa bunica, caci cu ea dormeam cand eram in vizita, ea mi-a tras plapuma pe mine si m-a cuprins incercand parca sa-mi alunge fantomele imaginatiei.
Dintr-o data m-am trezit, era tot intuneric, insa mi s-a parut ca zaresc ceva la geam. Inima imi pulsa cu putere. M-am trezit dintr-un cosmar pe care imaginatia mea la plamadit.Ca sa nu ma mai bantuie trebuia sa aflu restul povestii, promisiune primita de la bunica ca o vom afla in seara urmatoare.

Ce are in comun Keanu Reeves si cascada de la Tipova?

Intru in supermarket si observ ca rafturile au inceput sa se pregateasca de sarbatorile de iarna. De pe un raft imi sare in ochi un sir de lumanari parfumate asezate in niste miniboluri desenate cu fulgi imensi. Le iau la rand si le miros. Vreau sa simt fiecare aroma. Una miroase a iasomie, alta a dulceata de trandafir, inca una miroase puternic a marin, probabil contine substanta din aia extrasa din stomacul unui casalot, numita ambra cenusie. In loc de paranteza, ambra, asta ,cenusie e o substanta foarte rara si extrem de scumpa, folosita in industria parfumurilor si apreciata de parfumieri. Daca ajungi sa te plimbi pe o plaja, dar numai nu in Romania si te impiedici de o bucata ce seamana cu o piatra, dar sa ai noroc sa fie rahatel de casalot, te-ai pricopsit, asa cum s-a intamplat cu un englez care s-a trezit peste noapte cu vreo suta de mii de lire mai bogat. Inchid paranteza. Mai iau o lumanare de pe raft si o duc instinctiv spre nari. Respir adanc parfumul si deodata in memorie se ivesc niste amintiri uitate - tabara de vara organizata de un ziar din Chisinau. Eram in floarea adolescentei atunci, cu urmele ei lasate inadins pe fata mea.

Rasfoiam reviste si imi imaginam ca am tenul perfect al actritei Halle Berry, corpul Claudiei Schiffer, bustul Monicai Bellucci, succesul Angelinei Jolie si cumva, prin nu stiu ce minune il avem ca iubit pe Keanu Reeves, pe atunci actorul meu preferat. Urmarisem vreo doua filme cu el si credeam ca sunt indragostita si nimc si nimeni n-ar fi tradat acea dragoste dintre noi. Zau ca asa a fost, pana nu mi s-a pus cu tronc unul dintre colegii de la tabara. Am cochetat din priviri cu baiatul si mi-a furat si un pupic sub o cascada de la Tipova (R. Moldova), unde organizatorii ne-au dus in excursie. Mirosul acela, racoros, umed si revigorant al cascadei, amestecat cu miros de muschi si brad imi aduce o stare de bine si liniste. In mijlocul naturii, unde sunetul apei in cadere iti alina auzul, parfumul racoritor iti mangaie plamanii, iar privelistea de un verde crud si albastru turcuaz iti clateste privirea dandu-ti confortul unei regasiri cu Eu-l pierdut printre blocuri si copaci din beton.
Cascada are debitul unui raulet, este mica si poate incomparabila ca marime, cu cascade cunoscute, insa locul istoric plin de natura te impresioneaza din primele momente.

La Tipova, pe malul stancos al Nistrului (cca. 100 km nord de Chisinau) se gaseste cea mai mare manastire rupestra ortodoxa din Moldova.
Se spune ca in aceasta manastire domnitorul Moldovei Stefan cel Mare s-a cununat cu sotia sa Maria Voichita, iar o alta legenda afirma ca printre aceste stanci si-a petrecut ultimii ani din viata poetul mitologic Orfeu, care este inmormantat in nisa unei cascade din defileu.(mai multe informatii gasiti la laspalmas.md)

Revenind la Chisinau, din bucatica aceea de paradis, plina de energie pozitiva, m-am regasit. Si pentru ca mi-a furat un pupic n-am acceptat invitatia la dans din ultima seara, cea de adio. Si nici un pupic sfios, pe obraz, la despartire nu i-am dat, doar o mana calda si un drum bun. Nu trebuia sa ma fure:))

Keanu Reeves a ramas in urma saracu', a imbatranit, iar amintirea acelui coleg s-a destramat in trecut. Ce a mai ramas din amintirea taberei este aroma parfumului ce-l purtam atunci. Nu-mi amintesc care era, oricum, probabil, unul nu foarte scump, dar cu un miros foarte puternic. Mama il primise in dar de la cineva care se reintorsese de la Bucuresti. Am avut multe momente in care as fi vrut sa-mi amintesc mirosul acelui parfum pe care il foloseam si eu si mama, insa nimic nu mi-a reamintit decat aceasta lumanare din supermarket. Pe ambalaj scria ca are aroma de ciocolata si cedru. Ciudat e ca parfumurile cu miros de ciocolata, imi aduc un disconfort olfactiv, insa nu si acea combinatie de ciocolata cu cedru din acel parfum, amestecate cu gust, astfel incat amintirea sa nu dispara.

Si uite cum un simplu miros, pe care-l credeai uitat, iti deschide o usa spre niste momente care iti danseaza pe ritmuri de vesele amintiri. O aroma iti aminteste de o alta aroma, aroma unor locuri minunate de Acasa.

Sa revenim, ce are in comun KR si cascada sus-numita? Pe mine evident. Si pe el si pe ea i-am iubit la fel si poate ca, inca ii mai iubesc.

La Mirela Pete gasiti mai multe povesti cu parfum de cascada.

De la usturoi se trage.

E toamna de tot in calendare si odata cu toamna au venit si virozele. Nu la mine, nu inca. Cred ca au facut alergie la mine de cand m-am dat de ceasul mortii anul trecut, prin februarie.
Eram in cautarea rochiei de mireasa, perfecta pentru mine si in loc sa probez rochii de mireasa, m-am gasit infasurata in doua plapume groase, cu temperatura camerei lejer trecuta de 25 si eu cu dintii clantanind. Febra de 39-40 de grade, din termomentrul de sub brat m-a facut si mai palida decat eram de obicei. Tusea mi-a mutat plamanii din loc si un timp am crezut ca e de la tigarile pe care le-am fumat prin plamanii fumatorilor de langa mine, eu, insumi nestiind nici intre care degete se tine o tigara dintre degetul aratator si mijlociu :)).

Am vazut moartea cu ochii, indiferent ca eu am vazut-o de multe ori prin fel si fel de boli inchipuite. Dar de data asta a fost pe bune. Eram singura, intr-o camera pustie. Va imaginati ce tragedie e sa fii singura si bolnava, mai ales in cazul meu, careia ii place sa se vaite si sa se planga. Omu' meu era la 2000 de km departare, ba nu la 3000 ca sa fie mai dramatic. Vorbeam la telefon si eu nu mai incetam cu smiorcaielile. In una din zile (am stat inchisa in camera vreo 4 zile, unde nici musca nu indraznea sa intre), vorbind la telefon, m-a apucat o criza, un abces de tuse. Am incercat sa-i zic Omului meu ca nu pot vorbi, dar in loc de vorbe mi-au iesit niste sunete indiscifrabile. Nu stiu daca m-a inteles, dar a revenit mai tarziu cu propunerea sa-si ia bilet la avion. Tusea ca tusea, dar mi se oprise respiratia. Nasul infundat nu aveam cum sa-l folosesc, dar nici gura larg cascata nu-mi mai era de folos. Boabe mari de lacrimi imi brazdau obrajii, in fata ochilor vedeam un sicriu rece si gandul ca n-am apucat sa le zic alor mei cat ii iubesc imi inundase creerul. In momentul ala timpul s-a dilatat cumva si am avut timp sa gandesc (o mai fac si eu din cand in cand). M-a fulgerat un gand, un cuvant salvator - USTUROI! Da, ala care alunga strigoii si duhurile rele, tot ala de da gust impecabil unei fripturi, inainte de a stinge cu Orbit. Usturoi - un cuvant magic.

Apropo de friptura cu usturoi, Sotu' m-a alinta din cand in cand cu o friptura de porc cu usturoi, rumenita bine intr-un cuptor incins.

Ce legatura are friptura cu raceala mea? Evident, usturoiul. Aceasta planta, buna la toate, nu lipseste niciodata din frigiderul meu, de cand cu pomenita raceala.

Pe scurt: Atunci, in februarie 2012 (n-o sa uit usor luna aia si nici anul), am fentat moartea cu usturoi. Pe semne, ca si ei ii e frica la fel ca si vampirilor. Daca exista. Deci, daca va e frica de moarte, puteti purta in poseta un catel de usturoi (cred ca numai usturoi nu aveam prin posete, noi, doamnele). Amigdalele mele s-au inflamat atat de tare, incat s-au alipit, cauzandu-mi dificultati grave de respiratie, sufocare. Cum spuneam, cu gura larg deschisa ca sa pot trage cat mai mult aer in plamani, cu lacrimi in ochi, am alergat spre frigider. Stiam ca am acolo un catel de usturoi. Era cam deshidratat, dar l-am incercat totusi. Cu mainile tremurande, l-am curatat in graba, l-am zdrobit, am pus un pic pe degetul aratator si l-am bagat in gat, de mi-am frecat amigdalele cu usturoi. Am repetat operatiunea, dar de data asta la baie, pentru orice eventualitate. Nu e o senzatie tare placuta, insa in secundele urmatoare am simtit cum mi se linisteste gatul, tusea si imaginatia mea morbida. Respiratia a revenit la normal, iar in ziua urmatoare am iesit la probat rochii, pe bulevard, cu o prietena de suflet.

Cand eram mica, mama ne alina suferinta in mod naturist. Nu-mi amintesc sa fi luat vreun antibiotic. Toate medicamentele se gaseau in camara bunicii - usturoi, ceapa, macese, tei, otet, spirt medicinal, cartofi.
Usturoiul era pentru amigdale inflamate, suc de ceapa pentru nas infundat, otet si gheata pentru febra, ceaiuri pentru intarirea organizmului, cartof proaspat, dat prin razatoare pentru dureri in gat si amigdale inflamate. Au fost eficiente, caci n-am stat nici o zi in spital. Si inca sunt eficiente.

Ce-mi veni azi cu raceala? Ma inconjoara o multime de oameni atinsi de viroze, raceala, gripa. Eu le zambesc frumos oamenilor, dar si virozelor, iar cand ajung acasa mananc un kg de clemetine, o bucatica de usturoi, dupa care doua-trei frunze de patrunjel si m-am scos de 1 an si 8 luni. 1 an si 8 luni! Sper sa tina faza si anul asta, ca tare n-am chef sa-mi mut plamanii din loc si sa alerg fuguta la doctor sa-mi prescrie antibiotic.

Sanatate va doresc tuturor!

Reîntoarcere la rădăcini

Sat melancolic, așezat între două dealuri ramase golașe, la poalele cărora apa cristalină și-a făcut loc printre

pietre, ieșind la iveală pură și nestingherită.

Izbiste vazut de la inaltimea dealurilor, intr-un inceput de toamna, in urma cu 5 ani

Miros tomnatic de frunze arse, arome de fructe dulci, struguri parfumați, parfum tămâios de crizanteme, toate te îmbie să ieși afară, să savurezi ultimile raze calde ale soarelui înainte de înghețatele zile ale lunilor de iarnă. 

Octombrie este luna, în care, satul meu natal Izbiște, care, astăzi împlinește 560 de ani de la prima atestare documentară, își deschide porțile și sub parfumul muzicii toamnei, când vântul mângâie crengile rămase golașe și frunzele uscate foșnesc sub pasul apăsat, îmbracă haină de sărbătoare. 

Toamna de aur 2013

Este luna în care oamenii devin mai prietenoși, își fac timp printre grijile cotidiene să se întâlnească în centrul satului, la casa de cultură, loc unde altădată tineri și tinerele își furau priviri pe sub gene, se puneau la cale problemele satului. Astăzi, acest loc este pustiu și doar în doua zile din an se umple de lume și prinde viată. 

Eu mi-am întins aripile spre lume, dar astăzi le dăruiesc satului natal din prea plinul sufletului... gânduri, ca semn de prețuire.

Am "furat" câteva versuri din talentul mămicii mele și le aștern cu drag, aici, ca semn de mândrie pentru frumoasele locuri ale copilăriei mele, la poveștile parfumate găzduite de Mirela Pete:

Izbiște, pământ străbun!

Apa izvoarelor din satul meu, spune

Povești din vremuri trecute,

La mal încep să se adune

Cei dornici să le asculte.

Sat natal cu miros dulce,

De amintiri de neuitat,

Despre anii mei de școală

Și prietenii din sat.

Sat natal, ce spui povești,

Unde ne simțim copii

Și ades' ne amintești

Despre dragostea dintâi.

Satul meu e veșnicia

Omului pe acest pământ

Satul meu e bucuria

Dată nouă de Cel sfânt.

Satul meu e poezie,

Scrisă-n vreme de țărani,

Satul meu e doar mândrie,

Adunată peste ani.

P.S. V-am simțit lipsa și n-am făcut o pauza voită. Timpului, apoi problemele tehnice legate de blog m-au ținut departe. Vă doresc un început de săptămână minunat și o toamnă cât mai rodnică! O să revin cu detalii despre ziua satului, pentru că a fost ceva special.

"Tâta mareee!"

Isi intinde mainile spre ea si ii face semn sa se indrepte spre el. Ea, curioasa, dar nesigura pe picioarele ei se ridica copacel. E firava si ii e frica sa faca vreun pas. Mainile acelea puternice o tot indeamna sa vina. Ea il priveste in ochi, apoi ii priveste mainile si prinde curaj. Incepe sa creada ca poate.

Face primul pas si se poticneste, dar nu cade, nu inca. Priveste zambitoare inainte si continua sa mai faca cativa pasi grabiti si leganati. Deodata simte ca picioarele i se inmoaie si cade brusc. In cadere simte cum acele maini viguroase o sustin, o prind. O ridica sus de tot deasupra capului zicandu-i "Tita mareeee!", apoi o strang la piept, primeste un sarut pe frunte, drept recompensa, si un zambet. Amandoi erau fericiti. El, pentru ca ea, fetita tatei, facuse primii pasi, ea, pentru ca avand credinta ca tatal o va sustine, si-a facut curaj sa mearga.


Astazi, vreau sa-i dedic aceasta postare tatalui meu, care adauga inca un an, buchetului bogat al varstei biologice. Fie-ti viata ca un rasarit de soare, imbibata in mirosul diminetilor aromate si calde de vara. Te iubesc mult, taty!

Pentru mine credinta nu miroase a lumanari arse si busuioc. Pentru mine credinta miroase a incredere in sine si putere. Cred ca puterea vine din interiorul nostru, ca exista ceva sau cineva dincolo de puterea noastra de intelegere. Din propria-mi experienta, am decis sa cred in multe lucruri si in primul rand in puterea mea motivationala. Daca eu cred si imi doresc cu adevarat ceva, desfac pamantul in patru si tot reusesc. Pentru ca eu cred. Nu stiu daca are un miros anume, credinta, insa poate ca miroase a tot si a toate chestiile placute in care ai crezut.

Poate ca notele de top ale parfumului The One de la Dolce & Gabbana, madarina, bergamota si piersica te invaluie intr-o senzatie puternica de buna-dispozitie. Iasomia, aroma de prune si lacrimioarele devin tentante dandu-ti sentimentul acela de senzualitate. Vanilia, in combinatie cu ambra si moscul te fac mai puternica. Un parfum modern si totodata clasic, plin de senzualitate, dar si de gingasie. Floral-lemnos-oriental, acest parfum, creat in 2006, reprezinta cu succes o femeie puternica, hotarata si care crede in ea.

Mai multe povesti parfumate gasiti in Clubul Condeielor Parfumate gazduit de Mirela Pete.

Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Ma apuca, cateodata, dor de mama pe ruseste, vorba moldoveanului, care, nu ma intrebati, ca habar nu stiu de unde vine, dar se refera la starea aceea de continua nostalgie. In fine, astazi, intamplarea intamplatoare face ca, in timp ce cautam o melodie pe youtube, sa dau peste imnul Moldovei, pe care il puteti citi sau reciti aici sau asculta aici. Cum va spusei (am dat-o si in olteneste, dupa cum vazurati), nostalgiile mi-au gadilat neuronii obositi si asteptatori de Happy Weekend. No, si daca tot am dat de imn, hai sa-l ascult pana la capat, ca tot nu-l mai ascultasem de o haba de vreme, cred ca, inca, de pe vremea cand il inganam, la careu, in prima zi, dintr-un nou an scolar.

Niciodata nu i-am patruns sensurile versurilor ca astazi, mai ales la strofa cu "Limba noastra-i foc ce arde/ Intr-un neam ce fara veste/ S-a trezit din somn de moarte/...". S-a trezit? Pe bune? Cand? Poate atunci cand o gloata de somnambuli au dat foc Parlamentului si Guvernului? Dar daca erau somnambuli, inseamna ca nu erau treziti, nu-i asa?
Or la versurile "Limba noastra-i frunza verde..." si gandul mi s-a dus la saracu Mateevici, care probabil nu s-a gandit ca eu o sa ma gandesc, atunci cand citesc acest vers, ca si alor nostri le cam place de Mary si Ana, acum ca s-au mai scumpit accizele pentru tutun si alcool. Cred ca nostalgia si nebunia vine de la soarele tomnatic de afara, soare care isi trage sufletul inainte de bruma care se asteapta.
Imnul asta este un elogiu adus limbii romane, desi in versuri nu e explicit acest lucru. Dincolo de legaturile pe care le-am facut eu, asa, din prea multa nostalgie, versurile sunt dragute si te ating la inima, mai ales daca porti in suflet dorul scumpului grai al copilariei. Nu pot sa constat decat ca avem o limba frumoasa, pacat ca e stalcita si agresata continuu de niste indivizi care nu apartin nimanui, decat propriului egoism si incearca din rasputeri sa ne stearga din minte si ultimul dram de identitate nationala mostenita de la bunici.

Si ca sa-mi treaca scarba in bucurie si nostalgia in veselie, m-am amuzat cu cateva bancuri cu si despre moldoveni:

Un roman. la Chisinau se apropie de un localnic:
- Nu vă supărati, caut magazinul "Lumea copiilor"!!.
Moldovanul:
- Nu mă supăr, căutati-l.
................................................................

Stefan cel Mare la razboi:
-Pi cai, osteni!

-Si io picai, Maria Ta!
................................................................

Intr-o dimineata inainte de lupta Stefan cel Mare aduna armata si intreaba:
-Cine a baut aseara ?Nici un raspuns.
-Cine a baut aseara intreaba a doua oara.Tot nici un raspuns .
-Cine a baut aseara intreaba nervos a treia oara.
Din formatie iese un soldat pirpiriu si spune:
-Eu MARIA TA !

-Hai sa ne dregem , ceilalti la LUPTA !
..............................................................

Deviza moldoveanului --

" Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai sa o facem lata!"

Elly, draga mea, la multi ani fericiti! Restul mesajului de felicitare l-am lasat chiar la tine pe blog.

De la un timp se vinde in magazine

Vorbea Adelina Iliescu, acum cateva zile, pe blogul ei, despre arta de a muri, cu statistici cu tot, despre batranii care mor singuri prin spitale sau mai rau, in singuratate, pe strada, etc.

Ei, macar, au apucat sa-si traiasca niste zile mai multe. Noi tinerii nu stim nici daca apucam ziua de maine. Un exemplu sumbru pe care il traiesc de de vreo saptamana. In una din zilele saptamanii trecute, am mancat niste capsune (am o dilema cu corectidudinea acestui plural, capsuni sau capsune, mi se pare ca amandoua variante sunt acceptate, dar e un alt subiect de discutie), iar dimineata m-am trezit cu dureri in gat si pe cerul gurii, apoi am simtit ca si buzele imi sunt inflamate si pline de besici.
N-am alergie la capsune, cele de acasa mi-au indulcit copilaria cu aroma lor savuroasa, dar cred ca astea au fost stropite cu vreo substanta care mi-a provocat nebunia. Si ce daca le speli, tot degeaba, ca substanta nu e doar la suprafata.

Mergi in magazin ca sa cumperi un produs de care ti-e pofta sau ti-e foame si poti sa nu mai prinzi dimineata urmatoare, fara sa apuci sa-ti faci o retrospectiva a vietii tale, fara sa apuci sa le spui persoanelor dragi cat tii la ele.

Produsele astea pline de aditivi si substante care pot genera boli sunt doar cateva dintre cele care pot "taia ata mult prea devreme", vorba Adelinei. Ca nu avem destule accidente si morti bizare si fara rost. Majoritatea medicilor indeamna, prin toate revistele, sa ducem un mod de viata sanatos, sa mancam sanatos, sa mancam cat mai multe fructe si legume, carne cat mai slaba. Bio ar fi recomandata. e mai scumpa, dar e mai sanatoasa. Eh, serios? Pe cutia cu oua scrie Free Range, dar sarmana gaina care a facut oul respectiv, a vazut oare vreodata, cum e sa scurmi in tarana ca sa cauti viermisori? Nu de foame scurma gainile, ci de placere. Iar cea de a facut oul al carui continut s-a tavalit prin unt, in tigaie, nu cred ca a vazut in viata vietilor ei viermisori.


Ce stiu ei, englezii astia, ce-s alea produse bio? As da iama prin beciul de acasa. M-as insanatosi pe loc, numai respirand.

Pe caserola de capsune scrie Bio, asa de Bio ca am facut alergie. Dupa ce mi s-a inflamat gatul, baza limbii, limba, gingiile, a venit si randul buzelor sa fie afectate. Buza inferioara a avut cel mai mult de suferit. A crescut in volum de parca as fi fost la salon sa-mi injectez botox. Nu ca m-as plange de dimensiunea ei naturala, insa dupa aceasta sedinta de botox cu alergie, or invers, buzele Angelinei Jolie erau mici copile pe langa ale mele. Am tuguiat usor boticul ca sa semene cu al celebrei acrite si acum mi se pare ca deja m-am prea obisnuit sa le tin asa incordate. Analgezicele si antiinflamatoarele mi-au tinut de cald, ca sa zic asa, insa, in ultimile zile ma simt usor drogata. N-am luat multe, decat vreo mana de pastile si pastilute. Si norocul norocului, am dat peste un doctor care mi-a prescris paracetamol. Cica-s racita. IoI. Racita, neracita, ca n-am apucat sa mi se cante prohodul, paracetamolul a avut si partea lui buna. Macar am scapat de febra si dureri de cap.

Medicii si nu numai, recomanda fructe si mancare sanatoasa, care mancare o cumparam din supermarket, are gust de plastic si provoaca alergii, oricat de Bio ar fi, n-au vitamine si nutrienti necesari bunei functionari a organismului.

Deci, in concluzie, mancam mult si bine, aditivi si substante nocive, ascunse sub ambalaje ale produselor pe care creerul nostru pofticios si nestiutor ne indeamna sa le cumparam, produse care in amintirea noastra se asociaza cu bunatatile oferite de natura darnica, pe pamanturi manoase, lasate astazi de izbeliste. Ne mintim pe noi si ne fraierim si creerul. Cumparam boala din magazine.

Si tot in concluzie, totu-i bine cand se termina cu bine, eu ma fac bine si ma uit cu regret in oglinda ca botoxul meu se duce de tot.
Sanatate va doresc si sa aveti un inceput de saptamana cat mai frumos!

Noi doi si restul lumii

Ma uit la poze vechi si realizez ca am trait atatea momente impreuna. Momente frumoase, momente de neintors. Sunt atatea lucruri noi pe carea le-am facut pentru prima data, alaturi de tine, incat, as vrea sa dau timpul inapoi ca sa le mai simt odata mirosul. Ma simt fericita ca imi pot oglindi chipul in ochii tai verzi si limpezi, ca imi pot alina agonia in bratele tale blande si puternice, ca zambetul tau imi lumineaza gandurile care imi tulbura zenul si ca alaturi de tine, lucrurile sunt mereu noi...

Lucrurile noi si vechi savurate impreuna, deopotriva miros a inceputuri. Primul miros de shaorma, l-am simtit alaturi de tine, cand ne-am intalnit pe scarile Facultatii de Economie si m-ai intrebat daca mergem sa mancam ceva. Ne cunostean de cateva zile, eram infometata, dupa ore si nestiind orasul, am acceptat. Miros greu de cartofi prajiti, stins in sos de tzatziki.

Mirosul marii era pentru mine un lucru nou si necunoscut. Alaturi de tine, mi s-a imbibat in respiratie, clatindu-mi plamanii de praful orasului. Parfumul ei revigorant si vioi, de un albastru infinit, m-a facut s-o iubesc in fiecare vara, alaturi de tine.

Era o zi umeda de februarie. Zapada se topea sub talpa schiurilor. Si muntele vazut prima data de aproape mirosea a ceva nou, un miros curat, reconfortant, lemnos, de brad si lichen, miros pe care il asociez cu parfumul Eau des Merveilles, creat pentru Hermes de catre parfumierii Ralf Schwieger si Nathalie Feisthauer in anul 2004. Parfumul e o explozie de energie pozitiva. Vetiverul, lichenul si mirosul special de cedru ii da un caracter vibrant si racoritor ca note de baza, insa portocala, lamaia, ambra si piperul iti incanta simturile ca o briza calda de vara.

Mirosul pub-ului englezesc l-am simtit prima data tot fiind cu tine. Implineam doi ani de cand tot experimentam mirosuri de lucruri noi impreuna. Acolo mirosea a bere si a lemn. In jur o lume straina si simteam ca suntem Noi doi si restul lumii. Ne-a placut. Am revenit si nu ne-am mai dat dusi.

Si aroma propriei case am savurat-o impreuna, atunci cand mirosul de curat si nou al peretilor si-a intampinat stapanii. Sa devenim proprietarii acelor pereti era un lucru cu totul nou pentru noi. Mirosea a bucurie si a "in sfarsit un loc al nostru". Acesta e cel mai ametitor parfum, pe care, insa, inca, n-am apucat sa-l respiram din plin.

Alaturi de tine, am experimentat cele mai fine mirosuri de lucruri noi si continui s-o fac. Mereu si mereu, acestea imi incanta simturile, invaluindu-le in amintiri placute care peste ani vor deveni niste povesti spuse nepotilor, in serile cand ii voi mangaia pe crestet si ii voi saruta de noapte buna. Acel moment, probabil, va deveni un alt moment de neintors, nou si totodata vechi.

Astazi condeierii povestilor parfumate scriu o noua fila. De data aceasta, este vorba despre tema aleasa de Sonia, Parfumul lucrurilor noi. La Mirela, gasiti si alte povesti parfumate a lucrurilor noi.

Emotie in prima zi

E ultima seara de vara din acest an. Acum niste ani m-as fi bucurat. M-as fi bucurat pentru ca mi-ar fi fost dor de colegii de scoala. In Moldova, scoala incepe la 1 septembrie, deci, maine ar fi fost pentru mine, prima zi de scoala, dintr-un nou an. Si cand zic scoala, ma refer la toate ciclurile, de la gimnazial, liceu, facultate, master. Toate incep odata, la 1 septembrie. Pentru mine nu mai este, insa pentru alti zeci de mii de copii si tineri, maine este prima zi de scoala. Bine, nu chiar maine e prima zi de scoala, caci maine e duminica si probabil 1 septembrie va fi pe 2 septembrie, dar nu conteaza. Pentru unii e prima zi de scoala in sensul ca chiar e prima. Bobocii din clasa intai maine-poimaine vor recita primele poezii in fata careului cu Asi, viitori oameni de afaceri/invatatori/ jurnalisti/ministri.

Poza nu-mi apartine

Sensul de "maine e 1 septembrie", mie personal imi rascoleste niste coarde sensibile. Pentru ca imi aminteste de scoala, de colegi, de emotia cu care recitam poezii in fata intregii scoli, de mirosul buchetelor de crizanteme pe care le dadeam dirigintei, de toamna in general.

De ce nu ma bucura toamnele? Dar n-am zis ca nu ma bucura, ci ca ma bucurau inainte mai mult decat ma bucura acum. Inca nu m-am saturat de vara, inca n-am profit de soare suficient de mult, atat cat mi-as fi dorit, inca nu sunt pregatita pentru o noua runda de frig, ploi si ceata, inca ma inspaimanta gandul ca daca e toamna, anul calendaristic e pe sfarsite, un nou an din viata noastra  e pe duca si ca timpul trece prea repede si ca in toamna iti numeri recolta sau bobocii si ca ma ingrozeste melancolia pe care mi-o provoaca toamnele, or romantismul, or...

Toamnele, in general, imi provoaca un disconfort spiritual, de pe vremea cand incepea scoala. Desi, imi doream reintalnirea cu colegii, imi displacea ca reincepeau lectiile, desi imi placea sa stau la povesti cu colegii, sa ne aratam noile achizitii vestimentare, caci era musai ca de 1 septembrie sa mergem la festivitatea de inceput de an in toale noi, uram sa scriu compuneri cu ce am facut in vacanta. Ce pot sa fac in vacanta? Exact acelasi lucru pe care l-am facut si cu un an inainte, cu o singura deosebire - la tabara intalneam oameni noi. Asa arata vara pe atunci, acum e cu totul altfel. Inseamna multa munca si o caldura infernala, poate o scurta vacanta pe undeva si iar munca. Am deviat putin de la toamne, caci incerc sa-mi dau seama daca imi mai plac verile de acum. Cred ca, de fapt, nu-mi place viata de om matur, om cu probleme si greutati, om cu responsabilitati. Cred ca prefer viata fara griji din copilarie. Cine n-o prefera?

Revenind la toamne, cand Mirela a anuntat tema din Clubul Condeielor Parfumate ca fiind Parfumul ceturilor toamnei, primul gand care mi-a venit a fost sa scriu despre prima zi de scoala, prima zi din clasa intai. Mirosul de toamna ma duce cu gandul la mirosul condeielor, a cernelei, a hartiei de caiet proaspat scos din ambalaj, mirosul manualelor prafuite aduse din biblioteca scolii, dar nu numai. Toamna nu miroase doar a scoala, desi eu mai mereu ma intorc acolo cu gandul. Insa, nu am putut sa scriu doar despre acea zi caci parfumul toamnei imi evoca si alte amintiri.

Poza nu-mi apartine

Toamna mai miroase a struguri copti, a mere rosii, a must dulce din struguri, a rosii puse la murat, a nuci si a placinta cu dovleac. Toamna de aur era sarbatoarea care deschidea sezonul petrecerilor scolare, de grup, unde fiecare clasa concura cu restul la pregatirea celei mai originale, interesante si bine amenajate mese sau stand care sa reprezinte cel mai bine bogatiile toamnei. Parintii pregateau si prajituri din care ne serveam intre noi. Urma un soi de parada a costumelor cu tenta de toamna, impodobite cu frunze galbene si flori de crizantema. Iar la final, dupa un scurt recital de poezii si melodii de toamna, urma dezmatul la seara de dans, numita de noi - DISCOTECA. Nu stateam noi mult sa ne fataim pe ringul de dans, caci cum soarele cadea spre asfintit, directorul ne inchidea usa scolii in nas si cu mic cu mare ne caram pe la casele cui ne are. Insa, a doua zi aveam ce povesti si ce ne mandri cu premiul I, or cu picturile de toamna pe care, directorul (fostul), profesor de desen si de matematica (nu ma intrebati care-i legatura), le lasa toata toamna, intr-o mini expozitie de pictura pe holul de la intrarea in scoala. Toamna, eu aveam cele mai multe desene la expozitie, caci imi placea sa tulbur in culori, imaginea ca de miraj a toamnei in Moldova.

Toamna clar, mai miroase si a crizanteme. Nu concep toamna fara parfumul acestor flori, un parfum ierbos si amarui.

Am crescut, iar la liceu toamnele nu prea mi-au lasat amintiri, mai mult primaverile. La liceu toamnele erau prea scurte, nu stiu de ce. Ce imi amintesc sunt doar plimbarile lungi prin parc, pe aleele pline de frunze galbene, cu mirosul racoros si umed al unei cete nu prea desnse care ma indemna la meditatii si la scris poezii de amor, asezata pe o banca retrasa, or plimbarile galagioase cu prietenele, plimbari care se lasau cu tavaleli prin frunzele uscate.

Dupa liceu toamnele au devenit toate la fel. Uneori nici nu mai fac diferenta intre o toamna tarzie si o iarna intarziata, or o vara tarzie si o toamna intarziata, doar mirosul usor dulce-amarului, rece si umed imi mai aminteste ca e toamna in calendare, dar nu si in sufletul meu. Nu acum, nu inca.


Parfumul care ma duce cu gandul la toamna este Sensuous de la Estee Lauder. Parfumul cu note lemnoase poarta sloganul "fiecare femeie il poarta in felul ei" si a fost lansat in 2008. Parfumul are ca note de varf miros de magnolie si petale de iasomie. Sufletul parfumului contine note lemnoase si ambra, iar baza parfumului miroase a lemn de santal, piper negru, mandarine si miere.

Proud to be Moldavian

Nu stiu daca exista om pe lumea asta care sa nu-si iubeasca originile, tara in care s-a nascut si a crescut pana la o anumita varsta, tara care l-a format in multe feluri, care i-a oferit multe bucurii.

Pentru mine aceasta tara ramane a fi Moldova mea draga. De ce o iubesc? De ce sunt mandra de a face parte din aceasta mana de oameni? De ce nu?

Nu vreau sa vorbesc despre realizarile moldoveanului, despre ce a creat sau nu, despre ce a distrus sau nu, despre politica dezastruoasa de la Chisinau, despre independenta subreda, de supusenie pe care o are Moldova fata de anumite state, or despre multele conflicte care exista si mocnesc acolo. Nu vreau sa vorbesc.

Drapelul RM

Ma mandresc ca sunt moldoveanca si atat. N-am nevoie de mai multe motive, caci seva am luat-o din acel pamant.

Oamenii sunt altfel, nu mai buni, nu mai rai, ci doar altfel, sunt ai mei.
Aerul e mai placut, respirat Acasa.
Cand aud muzica copilariei, revad animatiile si filmele ale copilariei, pe care le vizionam la un televizor alb-negru, fara telecomanda, inima mi se inmoaie de dor. Acestea imi genereaza amintiri si fara sa vreau imi apare un zambet pe buze.
Numai un moldovean poate sa inteleaga de ce iubesc sarbatorile in Moldova. Sarbatorile au un farmec aparte. Cine mai petrece Craciunul de doua ori pe an? Doar moldoveanul. Cine se pregateste de un hram al satului sau al orasului in Moldova? Majoritatea. Mergeti sa vedeti ce mese bogate face moldoveanul sarac. Sau la o nunta moldoveneasc...
Fiecare fir de iarba si strop de roua imi place in Moldova. Fiecare raza de soare mangaie mai placut in Moldova si cerul e mai instelat Acasa. Fiecare coltisor miroase a copilarie fricita. Aici este Paradisul.

Sunt bucuroasa atunci cand, prin multimea de straini care trec fantomatic pe langa mine, aflandu-ma la sute sau mii de km departare de tara mea, intalnesc un conational. Iti era dor sa auzi acel dulce grai pe care il vorbeai in copilarie si uite ca in zumzetul strazii deslusesti clar acel grai al radacinilor. Intotdeauna ai ce discuta cu unul de-al tau. Il vezi prima oara, dar se stabileste o conexiune intre tine si el. De parca un fir invizibil va leaga. Desi n-ati mers la aceleasi petreceri, stilul petrecerilor moldovenesti ti-e cunoscut si in sinea ta te bucuri ca cineva chiar iti intelege bucuria de a sarbatori moldoveneste un eveniment. Ti-e pofta de mancarea de acasa si persoana aceea pe care o cunosti de 5 minute iti impartaseste pofta si discutati cu aceeasi savoare despre diferitele feluri de mancare pe care numai acasa le poti manca.

P.S. 27 august imi aminteste de aceeasi data, dar din 1991, cand Mama m-a luat cu ea, in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, ca sa particip la declararea Independentei Republicii Moldova. A fost o zi care imi mai straneste emotii. Aveam 5 ani, insa am trait momentul foarte intens. O multime de oameni in jurul meu. Multi aveau lacrimi in ochi si zambetul pe buze. Cand s-a terminat de citit Declaratia de Independenta toata lumea a izbucnit in urale. La unison. A fost un moment istoric care a marcat formarea unui nou stat pe harta lumii -  Republica Moldova.

La multi ani Moldova, la multi ani independenti si prosperi!
La multi ani Moloveni, la multi ani mandri de tara in care v-ati nascut!

Ea nu are varsta!

Sunt departe, dar o parte din sufletul meu a ramas acolo, Acasa. In zilele cele mai grele ii simt caldura obrazului ei, in minte imi revine zambetul ei bland, iar imbratisarea ei e atat de datatoare de viata, incat imi alina orice durere. Mi-o amintesc vesela, plina de energie, mereu cu un pas inainte. Nu s-a schimbat deloc. A ramas la fel. Uneori as vrea sa am energia si vioiciunea ei. Poate in timp o sa vina si la mine. Imi dau seama ca ma aseman cu ea, din ce in ce mai mult. Nu-mi displace.

Cand ne auzim la telefon, vorbeste repede. Vrea sa-mi zica o gramada de lucruri. Niciodata nu mai terminam vorba. Intodeauna ramane si pe altadata.Vocea ei gingasa imi mangaie auzul.

N-o vad imbatranind, a ramas la fel cum o stiam odinioara. Ea nu are varsta. Nu stiu cand i-a aparut primul rid, nici primul fir alb. Nici nu stiu daca le are. Eu nu le vad. Eu ii vad doar sufletul, privirea si dragostea cu care ma priveste, mi-o transmite.

Grijele ei sunt ale ei, grijile noastre, ale copiilor ei sunt si grijile ei. Ea traieste prin succesele si caderile noastre. Viata ei e a noastra, ne-a daruit-o pe toata.


Usa ei e mereu deschisa, ne asteapta cu dor si se bucura ca un copil cand ne intoarcem acasa. Desi, poate e mai obosita decat noi, Ea ne indeamna sa ne odihnim, delectandu-ne cu bucatele care ne lipsesc in pribegie. O face din dragoste.

O simt implantata in mine, ii simt mereu prezenta. Ii simt mana protectoare care ma mangaie pe crestet si buzele-i calde care imi saruta fruntea. In unele nopti o simt cum ma inveleste, ii simt respiratia atunci cand imi sopteste ca ma iubeste.

Ea e mama mea. E unica. Si e a mea. Te iubesc mama.

Iti dorim sanatate, caci doar de asta ai nevoie. Iti dorim multi ani, caci multi ani, de acum incolo te vrem aproape. Iubire nu-ti mai dorim pentru ca ai destula, de la persoanele care conteaza cu adevarat in viata ta. 
Zile senine ne-am dori sa ai, cat mai multe si multa odihna.

Iar versule pe care ti le cantam in copilarie, nu incetez sa le ingand nici acum:

"De ziua ta mamico
In dar ti-am adus inima
Si crede-ne mamico,
Un dar mai frumos nu se putea..."

La multi ani mamica scumpa!
Semnam noi, Tina si Dima, Mihai si Svetlana si taticu'!

Fizica si piscina vecinilor

Am cam absentat pe aici. Motivat. Nu, nu-s oficial in vacanta, dar tot am lipsit motivat.

Si pentru ca am ales ca destinatie de supravietuire Marea Britanie, am inceput sa sar din lac in put, vorba aia, la temperatura ma refer. De la 15 grade C cate au fost alaltaieri, cu ploaie rece ca de sfarsit de octombrie, la 31 de grade azi si daca tin cont de umezeala britanica, cele 31 de grade se transforma lejer in 40. Ma topesc la propriu. Noroc cu inventiile astea, gen aer conditionat. N-am aer conditionat in casa asta inchiriata. La britanici nu prea se practica, la britanicii astia obisnuiti, cu salarii de 2-4 mii de lire pe luna, ma refer, nu la aia de si-au cumparat case de cateva milioane de lire, cu piscina pe care nici n-o folosesc, pentru ca merg la spa si in vacante, la fel de des cum britanicii obisnuiti isi fac cumparaturile la supermarket, poate si mai des.

Deci, n-am aer conditionat in casa si cum la fizica am fost un pic mai mult decat zero barat, caci imi placea aparatul ala de facea mini-fulgere, prin nu stiu ce forta de frecare, ca atata am retinut si eu, n-am putut inventa vreo dracovenie de asta care sa ma racoreasca. Am deschis toate geamurile ca sa se faca curent, asa cum m-a invatat bunica si aici s-a cam terminat fizica mea. Si cu toate geamurile deschise, tot cald e. Nu-mi ramane decat sa ma racoresc cu un frappe. Si ca sa fie treaba treaba, am dat fuga la Costa, am savurat un frappe delicios cu inghetata de vanilie, m-am racorit la aerul lor conditionat de niste preturi la frappe, de m-au facut sa ridic din spranceana si sa scot portofelul din geanta cu o strangere de inima. Ei, dar 30 de minute de racoare, au meritat lirlili platite.

In drum spre casa, am trecut pe la supermarket si cum n-am gasit nici o oferta la piscina, din aia, gonflabila, m-am lasat pagubasa si mi-am zis ca imi fac eu un frappe si ma racoresc la piscina vecinilor.

Frappe, nu e prima oara cand beau, dar va zic cu mana pe inima ca pana azi, n-am stiut ce ingrediente are. Banuiam ca nu-i lipseste cafeaua si laptele, insa mai mult de atat nici ca am avut chef sa ma gandesc. Goagalul asta, bun la toate, m-a facut si gospodina. In 3 secunde am realizat ca frappeul meu sta de ceva timp in frigider, trebuie numai mestecat si servit in pahare mari. Si daca am facut asa mare descoperire la mine in bucatarie, atunci haide-ti sa va zic si voua reteta asta simpla.

Ingrediente: 2 lingurite cafea instant, putin lapte, zahar, un pic de apa rece, daca aveti un shaker, un pahar inalt si un pai.
Cafeaua, zaharul si apa (cam 4 lingurite) se adauga in shaker si se agita in toate partile vreo 30 de secunde. Eu n-am shaker asa ca am amerstecat intr-un alt pahar vreo 10-15 secunde.
In paharul ala inalt pentru frappe, am pus niste cuburi de gheata, am turnat incet amestecul de cafea. Dupa asta am pus un pic de lapte UHT, dupa care am mai pus un pic de apa ca sa fie mai mult. Cum aveam niste frisca lichida prin frigider am pus deasupra. Cu inghetata ar fi fost si mai racoritor, dar n-am avut, caci aseara, sotul o dosise in stomac. Daca ai si un pai e si mai savuros.

Poze n-am facut. Pe caldura asta numai de poze nu-mi arde. Promit pe data viitoare, ca pe azi, deja, m-is plina de frappe. Vecinii nu erau acasa, asa ca stand la masa in gradina mea, mi-am clatit privirea, de la distanta, cu piscina lor gonflabila. Intre piscina lor si fizica mea, stiu, nu-i nici o legatura. Asa credeti voi, de fapt este o legatura. Pe nici una n-o detin.

Si asa a mai trecut o zi de vara. Si asa am intrat cu dreptul in luna lui Cuptor.

Vacanta placuta si racoare pentru zile cu arsita va doresc!

Parfum in zori de zi

Fiecare dimineata era la fel si mirosea a cafea bauta in graba. Niciodata, dupa absolvire, n-a reusit sa se bucure de o dimineata, sa-i soarba fiecare clipa, depozitand-o in celule-i lenese si somnoroare. Ii placea sa se cuibareasca la pieptul Lui, primind caldura lui in racoarea zorilor. N-avea timp pentru acest moment care i-ar fi putut darui un moment de fericire. Soarele nu reusea sa-si imprastie miile de sulite invizibile peste albastrul infinit, cand Ea, deja, simtea in nari mirosul greoi al gurei de metrou.

Pleca in graba si se reintorcea agale, obosita si epuizata, cu nervii la pamant, fara sa fi simtit ziua cum a trecut. Era un robot care nu-si mai amintea ce anume ii poate provoca fericire si placere. Un robot uman care era programat sa se trezesca foarte devreme, sa bea o cafea, sa fuga la serviciu, sa-si stoarca toti nervii si neuronii pentru o cauza pe care n-o sustinea, sa se reintoarca tarziu, in amurg, sa faca un dus, sa manance ceva in graba si sa se intinda in pat ca sa citeasca dintr-o carte ale carei prime doua pagini le reciteste in fiecare seara fara a-si aminti ceva din ele. Adoarmea cu cartea pe piept.

Intr-o zi, insa, plecata in interes de serviciu, la vreo 200 de km de capitala, a avut ragazul sa i se defecteze masina pe un drum mai putin umblat de rotile masinilor de import, or de picioarele orasenilor comozi. Era pe inserate, nu avea semnal la telefon si dupa o jumate de ora de asteptare, in speranta ca va trece vreo masina, s-a pomenit cu o aratare ciudata, pe linia curbei pe care o vedea departe, in lungul drumului. Lucy a incuiat masina si s-a indreptat spre ceea ce parea o caruta trasa de un magar. O femeie garbovita de ani si de munca isi indemna cu blandete animalul.

Lucy s-a apropiat de femeia care parea sa aiba peste 50 de ani, desi sclipirea din ochi o facea sa creada ca are mai putin.
- Sarut mana, doamna!
Femeia a ridicat spranceana dreapta, plina de uimire. Nimeni n-o mai domnise pana atunci.
Din vorba in vorba, femeia ia propus ospitalitatea casutei ei modeste care se afla la vreo doi km de acel loc. Lucy n-a avut incotro si a acceptat aceasta oferta generoasa. Trebuia sa innopteze undeva, caci i se parea periculos sa ramana singura, in acea pustietate, fara telefon si fara masina.

Cand a ajuns la casuta femeii se innoptase dea binelea. A avut putere sa-si clateasca fata si picioarele intr-un lighean cu apa calduta, sa cineze ceva si sa adoarma pe o laita tare.

Nu-si amintea cat a dormit, insa se trezi in racoarea zorilor. A deschis ochii somnorosi, i-a facut roata in camera si pentru ca nu recunostea nimic, a crezut ca e intr-un vis. S-a ridicat pe coate si a incercat sa-si aminteasca cum ajunsese acolo. Auzi o usoara galagie afara, asa ca a coborat de pe patul de scandura si a iesit.

Cerul fumuriu pe care il stia era acum de un albastru limpede. Cateva raze scapate din prinsoarea pomilor din fata casei, ii cicaleau privirea. Printre crengi se zarea un soare perfect rotund, rosiatic si calduros pe care nu-l mai vazuse asa colorat. A coborat doua trepte, calcand apoi, descult, pe iarba frageda, de un verde crud. Boabele de roua i-au clatit picioarele, facand-o sa se trezesca. Primul imbold a fost sa se reintoarca in casa si sa-si incalte sandalele, apoi s-a razgandit. Pasea semet, prin iarba care ii mangaia talpile obosite de incaltari incomode. Era atat de moale si matasoasa, iar roua era ca un medicament pe o rana. A tras in piept aerul imbibat de mirosul placut al diminetilor de iunie, miros de verdeata, de flori si liniste, miros care ii era necunoscut. Pentru ea, dimineata mirosea a cafea si a metrou. Pana atunci.

A inaintat prin iarba, pana la un nuc rotat care tinea umbra in zilele aride. Langa tulpina nucului era o masuta mica, rotunda, cu 3 picioare. Masuta era acoperita cu doua prosoape albe brodate cu motive populare. Pe masa erau doua cani cu lapte cu cacao, o farfurie cu niste felii de branza, o omleta perfect rotunda si doua felii de paine coapta pe vatra. Pe mijlocul mesei, intr-un borcan inalt pe jumatate cu apa, imprastiau un parfum imbatator, florile de iasomie. Cateva crengute, rupte din tufa ce se zarea dupa gardul de lemn care separa curtea de gradina, i-au readus in memorie zorile petrecute alaturi de colegii ei din liceu.

Dupa ultima noapte de dupa petrecere de absolvire a urmat prima dimineata de dupa banchet, dimineata petrecuta impreuna cu fostii ei colegi, pe unul dintre cele mai inalte dealuri, din apropiere. Asa e regula nescrisa a absolventului, primii zori ai unui nou inceput de drum in viata, trebuie sa-i intalneasca, acolo, sus, ei, absolventii sa fie primii care prind rasaritul.

Acest miros de natura i-a zgandarit amintirile, dar in modul cel mai placut. S-a dus cu amintirile si mai incolo, spre copilaria pe care o savura la bunici, cand trezita odata cu bunica, intra in gradina, culegand capsune cu parfum imbatator si inconfundabil, zmeura, visine, caise, pe care bunica le punea in galeata, iar ea le dosea in burtica dupa ce le spala in roua diminetii

 Uitase cum e sa traiasca, nu mai simtise viata demult. Acum era inataia oara cand acele locuri rupte de lume, care ei i se pareau extrem de plictisitoare, au readus-o la viata, au facut-o sa se trezeasca, compatimindu-si viata anosta a orasului, pe care o traise pana atunci. Si-a amintit ca a fost si fericita, nici nu mai stia cum e sa se bucure de fericire.
Sufletul ii zambea. Momentul ei de fericire era acel miros de flori, amestecat cu linistea naturii si parfum de fructe proaspat culese.

Momente de fericire in Paradis

Aceasta postare e, cumva, o continuare a postarilor "Ca la moldoveni" I, II si III, care nu sunt singurele, mai urmeaza si altele. Nu am numit-o "ca la moldoveni" pentru ca o pot numi ACASA, iar ACASA, in Paradis, poate fi oriunde.

Trebuie sa precizez ca mie nu-mi place sa locuiesc la tara, desi m-am nascut si am crescut acolo, desi imi place sa revin ori de cate ori pot. Sentimentul ca as putea sta acolo la infinit l-am simtit rare ori, dar de fiecare data era si mai intens.

In mini-vacanta de 3 zile pe care am avut-o in urma cu cateva saptamani, Acasa fiind, sentimentul de liniste profunda si fericire continua nu m-a parasit nici pentru o clipa.
Una dintre seri m-a gasit stand afara, in curte, alaturi de Mama. Parfumul dulceag al crinilor abia infloriti imbiba aerul caldut al serilor de iunie. Soarele, apus de o jumatate de ora, a lasat o dara multicolora pe linia orizontului, iar un vant racoros adia abia perceptibil, aducea cu el miros de ploaie de vara. Dinspre sud s-au ridicat niste nori intunecosi, lansand, din cand in cand, cate o lumina nervoasa, fara zgomot, zgomot care il puteam auzi foarte incet, abia peste cateva zeci de secunde.

M-am asezat pe marginea prispei, langa Mama si am privit in zare, spre nord-vest. In fata casei, la nivelul ochilor mei, se unesc doua dealuri. Pe unul dintre ele se mai zareste un petec de padure. Cand eram doar o copila, amandoua dealurile erau impadurite. Acolo mergeam la strans de ghiocei, apoi viorele si brebenei, apoi lacrimioare, cat era primavara de lunga. Acum au ramas golase si doar, din loc in loc, mai sta tantos cate un salcam, care, probabil ca nu va scapa in iarna urmatoare. Aceste imagini ma provoaca la amintiri, imi evoca copilaria fericita pe care am avut-o.

Un pic mai jos de nivelul privirii, in gradina, se inghesuie multa culoare. Movul foarte viu al florilor de clematite, portocaliu, rosu si roz al trandafirilor superbi care tin umbra radacinilor de clematite, verdele crud al gradinii, albastrul albastrelelor si mirosul matthiolei, floare pe care n-o vad, dar ii simt parfumul, fac acest tablou sa fie ca desprins din imaginile care infatiseaza Paradisul.
Da, pot spune, cu mana pe inima, ca Acasa este Paradisul meu.

Vocea blanda a mamei imi mangaie sufletul, parfumul  florilor de matthiola incana, zisa in popor si mateola sau micsunea, imi indulceste aerul pe care il trag adanc in piept. Ador parfumul de matthiola. Matthiola este o planta ale carei flori pot inflori din iunie si pana la sfarsitul toamnei, raspandind un miros extrem de placut in serile calduroase ale verii. Nu e o planta foarte pretentioasa, dar e foarte apreciata in gradini. Mai multe informatii am gasit aici.

Timpul trece atat de lin in Paradis, nici nu-l observi cum trece. Ai vrea sa nu mai treaca. Sentimentul de exaltare sufleteasca si emotiile pozitive care ma incearca, ma deconecteaza de natura betonata a oraselor si stresul rutinar al vietii cotidiene. Sunt total relaxata si coplesita de fericire.

Doar pentru asemenea momente as fi in stare sa renunt definitiv la viata aglomerata si obositoare a orasului, dar ma multumesc sa evadez, din cand in cand, in Paradis si sa ma reincarc cu natura, sa-mi hranesc trupul si sufletul cu fericire.