"Nu-l lua in brate ca se obisnuieste"

Dupa mai bine de 3 luni, e prima data cand incerc sa scriu vreo postare, sa-mi eliberez mintea, sa ma adun. Nu ca n-am avut timp, ca nici acum n-am daca pun la socoteala ca in acest moment, scriu cu o mana, stau la orizontala, cu nazdravanul lipit de burta mea, cu capul lui pe pieptul meu, cu mainile lui incolacite strans in jurul meu. E moale si bleg de la somn si de la caldura care o ia de la mine, Se mai strange, se mai cocoseaza, mai scanceste in somn, de durere evident, ca inca il supara colicele, dar e mai relaxat si doarme mai profund, asa pe piept la mine. Asa doarme uneori inca de cand l-am cunoscut prima data, intr-o zi de august. In pofida a zeci de sfaturi pe care le-am primit sa nu tin copilul in brate, ca se obisnuieste si apoi ma va manipula, Am auzit de de atatea ori fraza din titlu, incat am inceput s-o ghicesc pe buzele celor care vor s-o repete, inainte de a pronunta prima silaba. Chiar prefer sa ma manipuleze bucata asta de om care e a mea si e din mine, decat ceilalti care vin cu sfaturi binevoitoare.

Nu inteleg si nu am inteles niciodata de ce ar trebui sa ofer cu doza sau sa cenzurez si sa limitez afectiunea pe care i-o port mostenitorului asta pufos si "manipulator". Noua luni a stat in burta mea, mi-a ascultat bataile inimii, zgomotul intestinelor, vocea care ii vorbea si mana care il mangaia atunci cand prin ghionturile lui imi arata interactiune. In alea noua luni asa s-a obisnuit, iar in acea zi de sase a sfarsitului de vara a fost zmuls din lumea lui perfecta si aruncat intr-una dura, in care trebuie sa se adapteze si cu mancarea care-i provoaca colici si cu temperatura schimbatoare de afara si cu durerile fizice care le mai are, cu frustrarile, plictiselile si nevoia de atentie. In asa caz de ce sa-l las singur, atunci cand prin simplul grai al plansului imi da de stire ca ceva il deranjeaza. Eu nu simt ca ma manipuleaza si cauta brate, eu simt un bot de om mic, care cauta alinare, iubire si siguranta.

Nu pot si nu vreau sa stau la program cand il iau in brate, cand ii ofer pupaturi pe obrajii pufosi. Nici nu-mi imaginez cum ar fi ca la o anumita ora sa-l pup si dupa aia sa-i zic ca s-au terminat, sa-si astepte ora de pupaturi. Cum ar fi? or sa ma uit in ochii lui margelati si expresivi, sa vreau sa-l strang in brate, dar sa n-o fac ca sa nu cumva, doamne fereste, sa se obisnuiasca asa, sa-i vad fata  incrancenata de durere si sa-l las sa sufere singur si nealinat la el in patut. Il iau in brate ca mi-e drag, ca atunci cand l-am vrut, m-am gandit si la durerea de spate si la lipsa timpului. Il iau in brate, nu pentru ca ma foloseste ci pentru ca vreau sa-i arat dragostea mea, ca vreau sa ma bucur de zambetul lui strengar pe care mi-l ofera din ce in ce mai des si pe care, abia acum incepe sa invete a-l agata de gurita stirba. Il iau in brate ca sa-i alin durerea, sa stie ca eu sunt acolo sa-l ajut, sa-l sustin, sa-i ofer siguranta. Nu pentru ca sunt sclava lui ci pentru ca-l iubesc.

Si daca toate astea inseamna manipulare si sclavie, atunci da, ma las manipulata cu placere, vreau sa fiu sclava lui atat cat pot, caci nu mi-l imaginez la 20 de ani cerand in brate si tita, Cel mult ii vom oferi, atunci ca si acum, doua perechi de brate, ale mele si ale lui taica-sau, care sa-l imbratiseze atunci cand are o reusita sau dimpotriva, un esec.

Poveste adevarata (I)

"A fost odata ca niciodata...". Asa isi incepea bunica povestile. Fie ele rupte din realitate sau doar cu zane si zmei. Si stateam noi, nepotii, in jurul ei, de parca era Mos Craciun venit cu sacul cu daruri. Bunica, ce-i drept, avea tolba plina de povesti. De multe ori, povestile nu le ascultam cu doua urechi, ci si cu doi ochi, un nas si un simt care-mi provoca emotii 3D, or 4-5D cati de D or mai fi existand. Pentru ca bunica, avea grija sa ne reproduca povestile cu dovezi, poze, tablouri, carti, diverse obiecte.

Asa se face ca, intr-o seara de iarna, adunati toti cu mic cu mare, nepoti si copii, pe cuptorul din spatele sobei incinse, ascultam ochi si urechi povestea soacrei cu 9 copii.
"Va amintiti poarta aia albastra, din Dealul Vadanei?" ne intreaba ea. Majoritatea au raspuns ca da. Era unica casa locuibila de pe deal. Majoritatea caselor o luasera la vale, dupa un sezon ploios, cu niste ani in urma. Mai ramasesera in picioare inca vreo doua case, insa locuitorii, de frica sa nu-i prinda vreo alunecare de teren, in toiul noptii, s-au mutat pe dealul celalalt care parea mai trainic. Unica casa locuita, va spuneam era casuta ascunsa in spatele unei porti albastre. Eu stiam ca acolo nu mai traieste decat o batrana, care rare ori iese afara. Nu poate sa mearga din cauza bolii si a batranetilor. Bunica mea, se ducea de doua ori pe saptamana sa-i duca niste apa si ceva mancare. Ii mai cumpara si o paine doua.

"In casa aceea a locuit o zana." Noi, nepotii, facem ochii mari. "Cum? Ca zane nu mai exista, de cand am descoperit cine ne pune cadourile sub brad..." Parintii zambesc complice pe sub nas.
"Nu, nu, nu. A trait intr-adevar o zana. Avea parul balai, ochii albastri, slabuta si inalta, de ziceai ca seamana cu fata aia din tabloul de pe perete. Frumoasa mai era. Si buna la suflet si cuminte. Si intr-o zi, la joc, un baiat din satul vecin a pus ochii pe ea. Dupa vreo luna, au jucat nunta si in cativa ani s-au nascut 9 copii la ei in familie. 8 ai ei si unul l-a gasit la poarta invelit intr-o paturica subtire. Zic vecinii, ca ar fi vazut o lupoaica cum a lasat paturica chiar la poarta lor." "Ei, bunica, nu mai suntem chiar mici, zi-i asa cum este", am sarit noi, desi aveam nu mai mult de 4 ani.
"Asa a fost sau, cel putin, asa stiu eu ca a fost. Avea un semn ciudat la incheietura mainii stangi si uneori urla noaptea la luna. Ceilalti copii au crescut mari si au plecat in lume, iar cel mic a disparut la varsta de 7 ani. Se spune ca lupoaica s-a reintors dupa el...". Si bunica a luat o scurta pauza in care s-a gandit la ceva. "Si, si, si ce s-a mai intamplat?". Maine va povestesc mai departe, acum hai, toata lumea la somn. "Ei bunica, asa faci mereu." Avea bunica, o hotarare in glas, de n-avea rost sa o convingi de contrariu. Si vrand nevrand, toata lumea si-a ocupat culcusul de noapte buna si lumina s-a stins.

Prin intunericul camerei, imaginatia a inceput sa se distreze, lasandu-mi pielea de gaina si respiratia greoaie. M-am cuibarit langa bunica, caci cu ea dormeam cand eram in vizita, ea mi-a tras plapuma pe mine si m-a cuprins incercand parca sa-mi alunge fantomele imaginatiei.
Dintr-o data m-am trezit, era tot intuneric, insa mi s-a parut ca zaresc ceva la geam. Inima imi pulsa cu putere. M-am trezit dintr-un cosmar pe care imaginatia mea la plamadit.Ca sa nu ma mai bantuie trebuia sa aflu restul povestii, promisiune primita de la bunica ca o vom afla in seara urmatoare.

Emotie in prima zi

E ultima seara de vara din acest an. Acum niste ani m-as fi bucurat. M-as fi bucurat pentru ca mi-ar fi fost dor de colegii de scoala. In Moldova, scoala incepe la 1 septembrie, deci, maine ar fi fost pentru mine, prima zi de scoala, dintr-un nou an. Si cand zic scoala, ma refer la toate ciclurile, de la gimnazial, liceu, facultate, master. Toate incep odata, la 1 septembrie. Pentru mine nu mai este, insa pentru alti zeci de mii de copii si tineri, maine este prima zi de scoala. Bine, nu chiar maine e prima zi de scoala, caci maine e duminica si probabil 1 septembrie va fi pe 2 septembrie, dar nu conteaza. Pentru unii e prima zi de scoala in sensul ca chiar e prima. Bobocii din clasa intai maine-poimaine vor recita primele poezii in fata careului cu Asi, viitori oameni de afaceri/invatatori/ jurnalisti/ministri.

Poza nu-mi apartine

Sensul de "maine e 1 septembrie", mie personal imi rascoleste niste coarde sensibile. Pentru ca imi aminteste de scoala, de colegi, de emotia cu care recitam poezii in fata intregii scoli, de mirosul buchetelor de crizanteme pe care le dadeam dirigintei, de toamna in general.

De ce nu ma bucura toamnele? Dar n-am zis ca nu ma bucura, ci ca ma bucurau inainte mai mult decat ma bucura acum. Inca nu m-am saturat de vara, inca n-am profit de soare suficient de mult, atat cat mi-as fi dorit, inca nu sunt pregatita pentru o noua runda de frig, ploi si ceata, inca ma inspaimanta gandul ca daca e toamna, anul calendaristic e pe sfarsite, un nou an din viata noastra  e pe duca si ca timpul trece prea repede si ca in toamna iti numeri recolta sau bobocii si ca ma ingrozeste melancolia pe care mi-o provoaca toamnele, or romantismul, or...

Toamnele, in general, imi provoaca un disconfort spiritual, de pe vremea cand incepea scoala. Desi, imi doream reintalnirea cu colegii, imi displacea ca reincepeau lectiile, desi imi placea sa stau la povesti cu colegii, sa ne aratam noile achizitii vestimentare, caci era musai ca de 1 septembrie sa mergem la festivitatea de inceput de an in toale noi, uram sa scriu compuneri cu ce am facut in vacanta. Ce pot sa fac in vacanta? Exact acelasi lucru pe care l-am facut si cu un an inainte, cu o singura deosebire - la tabara intalneam oameni noi. Asa arata vara pe atunci, acum e cu totul altfel. Inseamna multa munca si o caldura infernala, poate o scurta vacanta pe undeva si iar munca. Am deviat putin de la toamne, caci incerc sa-mi dau seama daca imi mai plac verile de acum. Cred ca, de fapt, nu-mi place viata de om matur, om cu probleme si greutati, om cu responsabilitati. Cred ca prefer viata fara griji din copilarie. Cine n-o prefera?

Revenind la toamne, cand Mirela a anuntat tema din Clubul Condeielor Parfumate ca fiind Parfumul ceturilor toamnei, primul gand care mi-a venit a fost sa scriu despre prima zi de scoala, prima zi din clasa intai. Mirosul de toamna ma duce cu gandul la mirosul condeielor, a cernelei, a hartiei de caiet proaspat scos din ambalaj, mirosul manualelor prafuite aduse din biblioteca scolii, dar nu numai. Toamna nu miroase doar a scoala, desi eu mai mereu ma intorc acolo cu gandul. Insa, nu am putut sa scriu doar despre acea zi caci parfumul toamnei imi evoca si alte amintiri.

Poza nu-mi apartine

Toamna mai miroase a struguri copti, a mere rosii, a must dulce din struguri, a rosii puse la murat, a nuci si a placinta cu dovleac. Toamna de aur era sarbatoarea care deschidea sezonul petrecerilor scolare, de grup, unde fiecare clasa concura cu restul la pregatirea celei mai originale, interesante si bine amenajate mese sau stand care sa reprezinte cel mai bine bogatiile toamnei. Parintii pregateau si prajituri din care ne serveam intre noi. Urma un soi de parada a costumelor cu tenta de toamna, impodobite cu frunze galbene si flori de crizantema. Iar la final, dupa un scurt recital de poezii si melodii de toamna, urma dezmatul la seara de dans, numita de noi - DISCOTECA. Nu stateam noi mult sa ne fataim pe ringul de dans, caci cum soarele cadea spre asfintit, directorul ne inchidea usa scolii in nas si cu mic cu mare ne caram pe la casele cui ne are. Insa, a doua zi aveam ce povesti si ce ne mandri cu premiul I, or cu picturile de toamna pe care, directorul (fostul), profesor de desen si de matematica (nu ma intrebati care-i legatura), le lasa toata toamna, intr-o mini expozitie de pictura pe holul de la intrarea in scoala. Toamna, eu aveam cele mai multe desene la expozitie, caci imi placea sa tulbur in culori, imaginea ca de miraj a toamnei in Moldova.

Toamna clar, mai miroase si a crizanteme. Nu concep toamna fara parfumul acestor flori, un parfum ierbos si amarui.

Am crescut, iar la liceu toamnele nu prea mi-au lasat amintiri, mai mult primaverile. La liceu toamnele erau prea scurte, nu stiu de ce. Ce imi amintesc sunt doar plimbarile lungi prin parc, pe aleele pline de frunze galbene, cu mirosul racoros si umed al unei cete nu prea desnse care ma indemna la meditatii si la scris poezii de amor, asezata pe o banca retrasa, or plimbarile galagioase cu prietenele, plimbari care se lasau cu tavaleli prin frunzele uscate.

Dupa liceu toamnele au devenit toate la fel. Uneori nici nu mai fac diferenta intre o toamna tarzie si o iarna intarziata, or o vara tarzie si o toamna intarziata, doar mirosul usor dulce-amarului, rece si umed imi mai aminteste ca e toamna in calendare, dar nu si in sufletul meu. Nu acum, nu inca.


Parfumul care ma duce cu gandul la toamna este Sensuous de la Estee Lauder. Parfumul cu note lemnoase poarta sloganul "fiecare femeie il poarta in felul ei" si a fost lansat in 2008. Parfumul are ca note de varf miros de magnolie si petale de iasomie. Sufletul parfumului contine note lemnoase si ambra, iar baza parfumului miroase a lemn de santal, piper negru, mandarine si miere.

Bebestinele preferate

Si pentru ca si mie imi plac copiii si pentr ca azi e Ziua lor, inclusiv a noastra pentru ca si noi, undeva in suflet, tot copii am ramas, cred ca perlele si bancurile din categoria "copiii spun lucruri trasnite" sunt binevenite.

bebestina de nepoata-mea 1 - Anna

- Tati, ce e ala "barbat"?
- Pai...este un om puternic, care iubeste, protejeaza si are grija de familia lui!
- Super! Vreau sa devin barbat ca mama!
.......................................
- Mamico, mi-ai spus ca ingerii au aripi si pot zbura, da?
- Desigur, scumpa mea.
- Aseara, cand tu nu erai, am auzit ca tata ii spunea dadacei "Ingeras". Ea cand o sa zboare?
- Maine dimineata, scumpe, maine dimineata.

bebestina de nepoata-mea 2 - Patricia

......................................
Un copil se destainuie altuia:
-Visez sa fiu bogat, ca tata!
- Tatal tau e bogat?
- Nu, dar si el viseaza!
.......................................
Discutie intre doi frati. Baietelul catre fetita:
- Ce-i vei cere mamei anul asta de ziua ta?
- O papusa Barbie.Tu?
- Eu ii voi cere un Tampax.
- Ce e ala?
- Habar n-am, dar zic astia la tele vizor ca daca-l folosesti poti merge la plaja in fiecare zi, sa mergi cu bicicleta, la piscina, sa dansezi, sa alergi, sa faci o multime de lucruri fara ca nimeni sa-si dea seama!
.....................................
O fetita o intreaba pe mama ei:
- Mama, de ce unele fire din parul tau sunt albe?
- Vezi tu, de fiecare data cand faci vreo boacana sau ma faci sa plang sau ma superi, unul dintre fierele mele se albeste.
Fetita sta putin pe ganduri si spune:
- Mama, atunci cum se face ca toate firele de par ale bunicii sunt albe?

bebestina  unor prieteni - Sara

Va doresc un weekend plin de soare si liniste! Iar pentru cei care deja aveti copii sa va traiasca, sa fie sanatosi si sa va aduca bucurii. La multi ani dragi copii! Happy Weekend!

P.S. Bebelusele toate au fost prezente la nunta mea, in burtica mamicilor. Le pupicesc ca tare mi-s dragi!

Mirosul amintirilor - floare de salcam.

Ma simt plutind, pleoapele sunt grele, iar gandurile imprastiate, fara dileme rutinare. Nu reusesc sa ma dumeresc unde sunt, ce sunt si mai cu seama cine sunt. Peste obraji simt o mangaiere calda, iar in nari un miros fin a ceva placut, atat de placut si cunoscut. Nu reusesc sa deslusesc de unde vine mirosul si nici ce anume miroase. E un miros dulceag. Parca miroase a copilarie, or poate a fericire. Ba nu, cred ca a lipsa de griji si chiar a liniste.

Aud usa camerei mele cum se deschide. In camera intra mama, o simt dupa pasul apasat. Se indreapta spre geam si il deschide pe jumatate. Pleaca, apoi revine cu o creanga pe care o pune in vaza de pe noptiera. 

Eu sunt la hotarul dintre vis si trezire. Am ochii inchisi si nu o vad pe mama. In moleseala de dimineata imi e prea lene sa deschid ochii. Ma cuibaresc mai adanc sub plapuma moale si pufoasa, lasandu-mi doar obrajii sub adierea aceea racoroasa a diminetii care intra prin geam. Nu o vad pe mama, in schimb o aud deslusit. Cu ochii mintii imi imaginez ce face, doar ascultand diversele sunete. Aud usa inchizandu-se in spatele ei. Am ramas doar eu, ciripitul care imi clateste auzul si mirosul acela dulceag care ajunge pana la mine.

E un miros puternic si ademenitor, fin si dulce. Nu foarte dulce. Ma indeamna sa lenevesc in pat si sa-l respir adanc, astfel incat sa-mi patrunda fiecare celula care at trebui sa se trezeasca, dar nu o face.
Nu stiu cat am stat asa, in starea aceea, insa treptat am deschis un ochi, apoi al doilea si am inceput sa deslusesc inconstienta mea. Ca o felina ma intind in patul caldut, a lene ma ridic pe jumatate din cearsafurile ce miros a flori primavaratice si privesc spre noptiera. 

Acolo printre firele de gerbera se inalta zvelta o creanga cu flori de salcam. Florile albe, adunate in mai multi ciorchini, ma privesc ademenitor. Mirosul lor mi-a umplut camera. Ma las pe coate si inchid ochii. Azi e duminica, am voie sa sa-mi intind mulschii plictisiti de atata miscare, fix cat isi doresc ei.

Cu ochii asa inchisi, ma teleportez in copilarie, in curtea bunicii. Vad cei 3 salcami rotati din partea stanga a portii ei de lemn si un arbore cu coroana foarte inalta si rotata din dreapta. Nu stiu denumirea acelui copac insa stiu ca era foarte inalt si multe amintiri din copilarie ma leaga de el. Unul dintre bratele-i viguroase si l-a intins in curte. Era un brat puternic si gratios de parca ar fi invitat o femeie la dans. Pe acel brat, frate-meu, care este mai mare, a agatat o funie groasa care ajungea la mai putin de un metru deasupra pamantului. La capatul de jos a innodat o bucata dintr-o creanga de copac, rotunda si bine slefuita. Noi am numit aceasta gaselnita, leagan. Astfel, zilele insorite le petreceam pe coclauri impreuna cu copii de varsta mea, iar cand ne intorceam acasa, dupa ce mama ne apostrofa cu cate doua perechi de palme la fund, eu ma refugiam in leaganul acela improvizat si visam la drumetii lungi si indepartate respirand in piept, adanc, aerul placut al serii amestecat cu mirosul de floare de salcam, iar frate-meu se aseza sub copac si se juca cu Tetrisul. Apoi acel leagan improvizat a fost inlocuit de catre tata, cu unul mesterit pe piloni de fier, numit in zona mea nu leagan ci scranciob. La acel scranciob se adunau toti copiii de prin vecini, caci era unicul. Eu si frate-meu eram tare mandri si le dadeam voie sa se dea doar cate 5 minute fiecare. Acum nu mai sunt nici salcamii, nici acel copac cu leagan, nici scranciobul, nici poarta bunicii si nici bunica care ne alinta cu bunatati. Au ramas doar amintirile acelor frumoase si inmiresmate seri de mai si iunie.

Imi simt coatele amortite si hotarasc sa ma dau jos din pat. Pun halatul pe mine, rup cateva flori din crenguta de salcam si le arunc in gura. Sunt dulci si aromate, incep sa simt cum celulele mele nervoase se trezesc de-a binelea. Imi place sa mananc floare de salcam, la fel ca in copilarie. Albinelor le place floarea de salcam, mie de ce sa nu-mi placa? Apoi ma duc la bucatarie. Mama toarna in cesti ceai aromat din floare uscata de salcam, iar alaturi intr-un borcanas se afla miere de mai, pe care albinele au adunat-o din florile de salcam in anul trecut. Eu nu mananc miere, dar imi place s-o miros si rar, foarte rar mai indulcesc ceaiurile din comert care nu au nici o aroma si nici gust. Eu nu mananc miere, insa fratele meu o devoreaza pe paine, in ceai, in prajituri, ori doar miere. Prefera mierea de mai, adica mierea de salcam, e cea mai aromata.
Si asa, adunati toti, in jurul mesei, cu cate o ceasca de ceai de salcam in fata, ne povestim intamplarile din pribegie. Din pacate, se intampla ca doar la sarbatori sa stam in jurul mesei, adunati toti, parinti si copii, copii casatoriti care au facut-o pe mama sa mai puna in plus doua scaune la masa si sa mai toarne doua cesti cu ceai. Totul in jur miroase a ACASA.

Aseara am ajuns la Londra, dupa ce am strabatut Europa. N-am luat decat amintirile cu mine, altceva n-am reusit sa inghesui in bagaje. Asa am crezut, insa pe masura ce despachetam un iz de copilarie si dor de mama m-a izbit in nas. Era de la florile uscate de salcam pe care mama mi le-a strecurat subtil in geanta plina cu arome familiare: cozonac, prajituri cu vanilie, patrunjel si leustean verde (pe care il voi congela si apoi voi avea de dat savoare ciorbelor), ceai de floare de tei si de salcam, ceai de soc si iasomie, ceai de musetel si macese.

La Londra abia infloreste salcamul, de fapt nu cred ca-i salcam ceea ce am fotografiat azi dimineata, dar seamana foarte mult cu cel de acasa. Aceste flori tin umbra pragului casei unde locuiesc.

Dupa o vacanta de o luna, alintata de mama si cu somn prelungit pana pe la 10 dimineata, e greu sa ma acomodez programului "eight to five" si trezit la 5 jumate dimineata, cand e cel mai dulce somn. In asemenea conditii doar ceaiul din floare de salcam ma mai poate revigora si trezi din starea de zombie de care inca n-am scapat.

Cu multe multumiri, postul acesta participa la Povestea Parfumata gazduita de Mirela Pete, alaturi de ceilalti participanti: Irealia, Viniela, Ion Usca, Samewhiteblue, Baghi, Mala, Silving, Sonia. 

Papadii de pus in rama

E vesela, plina de energie si ma inspira - una dintre finutele mele!

Sa aveti o minunata zi de Miercuri fara cuvinte!

Joi-Mari si Joimarita amintirilor

Astazi e ziua cand se deschid mormintele, iar sufletele mortilor se intorc la casele lor, asa spune traditia. Ca o fi asa sau nu, nu stiu, insa ceea ce stiu, este ca in Joia Mare se respecta anumite traditii si ritualuri.

Cand eram mica, aceasta zi, o asteptam la fel ca ziua Pastelui. Era o zi speciala si plina de spiritualitate. Sa va explic de ce: Se zice ca Joimarita este un personaj justitiar, intalnit doar in mitologia romaneasca, care pedepseste oamenii lenesi. Mai multe informatii despre ea gasiti la Anastasia sau aici.
In localitatea de unde sunt eu, Joimarita nu era un personaj de temut, ci o torta plina cu jaratec pe care tinerii o invarteau deasupra capului strigand constant "Joi-Mari, Joi!" si alungand spiritele rele. Joi-Mari era focul care lumina cerul cu flacari inalte. Aceasta se intampla dupa asfintitul soarelui in Joia Mare si continua pana in Sambata Pastelui.

De obicei, ultima joi din postul Pastilor este o zi mai racoroasa, cu posibile ploi. O spune traditia, dar si meteorologii. De cand ma tin minte si pana acum, asa a fost in Joia Mare. Ziua de azi nu face exceptie. Ieri au fost temperaturi de peste 30 de grade C, iar astazi, caldura s-a mai domolit si cerul este plin de nori. Se spune ca aceasta raceala a vremii se datoreaza mortilor a caror prezenta o putem simti prin raceala pe care o emana. Iarasi zic, nu stiu daca o fi asa, dar respectand traditia, oamenii trebuie sa incalzesca aerul facand focul fiecare prin curtea sa, or la poarta, dar si pe dealurile din jurul localitatii. Gospodarii, de obicei, dupa ce au terminat de facut curatenie prin curte, aduna gunoiul care poate arde si ii da foc abia in seara de Joi Mari. Se mai spune ca acest foc apara fiecare gospodarie de spiritele rele si de sufletele care nu-si gasesc locul. Gospodinele, in schimb, coc cozonaci si pasca si vopsesc oua. In aceasta zi nu se mai spala rufe, pentru a nu da mortilor laturi de spalaturi.

Amintirile ma inunda din copilarie. O vad pe bunica facand cozonaci si pasca in cuptorul din lut si caramida rosie, o vad pe mama vopsind oua si pregatind carnea pentru racituri (piftie), parjoale si sarmale, vad dealurile din fata casei pline de ruguri inalte, unde prin intunericul noptii, abia perceptibil, se vad umbrele grupurilor de tineri care invartesc de zor, Joimarita. Acum s-a mai pierdut din aceasta traditie si in loc de 10 ruguri care luminau satul, daca poti zari unul-doua. Focul era intretinut cu anvelope uzate, in pofida supararii ecologistilor. Asa era atunci si acum, insa pe vremea strabunilor mei focul era intretinut cu paie si lemne. Traditiile se pierd, vin altele.
Atunci, stateam pe prispa casei bunicii si priveam entuziasmata acele flacari care atingeau cerul. Simteam ca se apropie Pastele cu toate simturile omenesti - vazul, auzul, mirosul. Dupa ce incepea sa-mi fie frig si repetand odata cu cetele de tineri "Joi-Mari, Joi!", fugeam in casa, atrasa de mirosul de cozonac, proaspat scos din cuptor si pus la loc de cinste in Casa Mare. Sterpeleam cate o bucatica ca sa nu observe bunica. Cozonacul era dulce si aromat, avea stafide si nuci, or dulceata de trandafir, era uns cu apa cu zahar ca sa straluceasca si presarat cu bobite mici si colorate. Cozonacul era facut in tave dreptunghiulare, iar pasca in tave rotunde de marimea unui fund de galeata, umpluta cu branza dulce si stafide. Insa, bunica nu uita sa faca unele pasculite mici pe care le cocea in cani de lut, de marimea palmei.

Se intampla ca in vreun an sa uit pisica in casa, atunci cand ma furisam la gustat cozonac si bunica sa se trezeasca cu cate un cozonac ros pe jumatate. Suparata, dar zambitoare, ne intreba pe fiecare, cine a lasat pisica in casa. Nu m-a prins niciodata, sau poate nu a vrut sa ma prinda, ca in fond, ce mai conta, fapta era facuta.

In prezent, cel mai simplu e sa coci cozonacii, cumparandu-i din magazin. Dar amintirile acelor timpuri aromate si pline de spiritualitate, raman sa dainuiasca in mintea si sufletul nostru.

Va doresc o saptamana luminata, liniste si pace, dragii mei!

"Ma fac idiot!"

Ce inseamna Happy Weekend pentru voi?
Pentru unii, weekend vesel inseamna sa se uite la ea, la Sara:

Sau la ea, la Anna:

Unora le place doar sa asculte muzica:

Cristinush

Altora sa se joace:

Lavinia

Pentru mine conteaza sa fie weekend, vesel oricum va fi. Va fi gratar:

Plimbari

Or poate mic dejun in pat si leneveala toata ziua. E suficient.

Ca sa ne mai descretim fruntile propun niste bancuri:

Copilul către tata:
- Tăticule, eu de la cine am luat inteligenţa?
- De la maică-ta, eu încă o mai am pe a mea!
..................................

Doi copii discuta:
- Ce vrei sa te faci cand o sa cresti mare?
- Ma fac idiot.
- De ce?!?
- Pai, tatal meu mereu zice: uite la idiotul ala ce masina are, ce femeie buna are idiotul celalalt, idiotii astia sunt plini de bani...
...................................

- Tată pot să mă uit la televizor?
- Da, numai să nu-l deschizi.
.................................

- Tata, pot sa fac si eu bungee jumping?
- Nu, viata ta a inceput cu o guma rupta si nu ar trebui sa se termine tot asa!
.................................

Niste copii, la iesirea din biserica a unei perechi proaspat casatorite:
- Vrei sa-i speriem pe astia?
- Da...
Se reped toti, glont, catre mire:
- Tata!!!

Happy Weekend!

Copilarie asteapta-ma ca vin!

A fost odata o fetita care iesea la portita si privea in lungul drumului. Visa sa plece departe, sa descopere locuri noi, oameni noi, visa la lucruri diferite, altele decat ce ii puteau oferi acele timpuri si acel loc.

Fetita a crescut, dar nu si-a uitat visul, asa ca a plecat in directia in care ar fi putut sa gaseasca ceea ce cauta. Din timp in timp, revine la locurile copilarie cu care a pastrat o legatura puternica. Acea legatura se afla in lucrurile, locurile si oamenii care ii fac inima sa-i tresara atunci cand ii revede, sa-i tresara de bucurie. 

Din pacate toate acestea au alta semnificatie acum. Acea inocenta din privirea Ei, acea sinceritate nevinovata, acele vise nastrusnice alta data sunt ramase in trecut, fara posibilitatea de a se reveni la ele.

E alta lume acum, alti oameni, alte posibilitati, alte dorinte, alta mentalitate, mai multa rautate si invidie, mai multa ura si stres care au facut din acel rai prin care trecem ca vantul, un iad numit societate. 

Fiecare dintre noi incearca sa revina in perioada cea mai lipsita de griji, in perioada cand nu esti dependent de timp, cand nu conteaza daca ai cazut si te-ai murdarit, cand totul este un basm. Revenirea la copilarie este revenirea Acasa, la locurile sfinte ale copilariei, la parintii dragi. Tot ce a mai ramas din copilarie sunt acele amintiri superbe cu care ma hranesc zi de zi, care imi alina noptile nedormite si grijile care ma framanta. Era asa usor atunci, iar acum...

Am ajuns Acasa, unde fiecare coltisor miroase a copilarie. Iarba, padurea, izvorul, dealurile, cerul, drumurile prafuite, clanta de la poarta, pragul casei, gradina plina cu pomi infloriti si florile de primavara, placintele proaspat scoase din cuptor, apa de la fantana din curte (asa se zice la put in Moldova), catelul care imi sare in brate si se gudura pe langa mine, ma recunoaste chiar daca nu m-a vazut de multa vreme, pisica care leneveste la soarele caldut de primavara, elasticul care il gasesc printre lucrurile demult nefolosite, parintii inlacrimati de fericire ca in sfarsit mi-am facut timp sa-i vizitez dincolo de webcam-ul skype-ului, oamenii pe care mi-i amintesc mult mai tineri, sania care am descoperit-o prafuita, alaturi de alte cutii cu lucruri, in podul casei, toate, dar absolut toate, imi trezesc amintiri placute si care imi inunda sufletul de liniste si odihna. Aceasta senzatie, aceasta liniste nu dureaza mult, pentru ca nu pot ramane prea mult timp pe acest taram de poveste. Trebuie sa revin la realitatea infernala in care traim cu totii, cand timpul te preseaza si este atat de scurt, parca.
Acum ma grabesc sa ma intorc la poveste, las restul problemelor pentru maine. Azi vreau sa fiu doar eu si cu mine, sa-mi incarc bateriile de la natura pentru ca mi-e foarte dor de copilarie. Copilaria mi-am trait-o cu dorinta de a ma face mare, ceea ce era posibil, acum imi doresc sa ma fac din nou mica, dar nu mai e posibil si e foarte trist.

Copilaria este ca o pasare in colivie, daca ai eliberat-o pleaca pentru totdeauna, desi, din cand in cand, revine si mai da cate o tura peste amintirile locurilor unde a crescut, apoi pleaca iar.

Ochii ca marea

Va fac cunostinta cu una dintre nepotelele mele. E scumpa foc, iar ochiii... doamne ce ochi are, ma scufund in ei. Se numeste Anna si mi-e dor de ea!

Provocare de la Carmen in Miercurea fara cuvinte/Wordless Wednesday.

Generatia Sailor Moon . . .

    Zilele trecute, rasfoind internetul in cautarea unor informatii, am dat intamplator peste un nume de care uitasem cu desavarsire. In acel moment ochii mi-au ramas blocati, iar prin fata lor se derula o sumedenie de imagini. La fel si zambetul mi-a incremenit pe fata. Am inceput sa visez... de fapt sa retraiesc niste amintiri foarte placute, de demult.
    Am lasat deoparte ceea ce cautam si am intrat pe youtube sa caut numele respectiv.

Sailor Moon

 
    Am gasit, eram asa de incantata si inca sunt. La primele acorduri ale cantecului de inceput am inchis ochii. Atunci "m-am teleportat" in alta lume... in copilaria mea. Ma vad alergand spre casa, plina de emotie, aveam vreo 10 ani. M-am uitat la ceas, era aproape 5 jumate dupa-amiaza, ura!!! am reusit. M-am instalat confortabil in fotoliu si am pornit televizorul. Eram atat de fericita si nerabdatoare, uitasem de tot si de toate, uitasem ca mama m-a rugat sa dau mancare la pui, uitasem ca stabilisem cu o colega sa ne facem temele impreuna, dar nu uitasem sa-l anunt pe fratele meu ca incepe animatia noastra preferata. Nimic nu mai conta, si nimic in acel moment nu m-ar fi miscat din fata televizorului.

    Cine isi mai aminteste aceasta melodie http://www.youtube.com/watch?v=PbBYMY7phMY ?Eu prefer varianta originala, japoneza.

    Am stat cateva ore sa ma uit la mai multe episoade. Acea emotie din copilarie o retraiam si acum. Eram total deconectata de prezent, nu mai aveam nici o grija, totul era atat de frumos, atat de linistit, atat de pasnic. In cateva ore am retrait toata copilaria, totul pornind de la acea melodie care mi-a marcat pozitiv copilaria... Imi placea atat de mult sa alerg descult prin iarba frageda si moale din curte, sa ma joc de-a v-ati ascunselea noaptea, prin cladirile ramase in paragina dupa desfiintarea colhozului si sa inventam povesti cu fantome si strigoi care "locuiesc" acolo, sa ma duc la scaldat pe furis impreuna cu fratele si alti copii din mahala si sa venim acasa seara, arsi de soare si flamanzi si mama cu zambetul pe buze sa ne arate nuielusa, dar sa i se faca mila si sa ne unga cu smantana pe fata si spate ca sa ne usureze durerile arsurii de soare, sa stau o zi intreaga la sanius fara sa-mi degere mainile si picioarele si fara sa-mi fie foame, sa sar gardul la vecini ca sa fur capsuni si cirese, chiar daca aveam si noi in gradina, sa ma joc in pauza, in curtea scolii  cu elasticul sau in patratele, primavara, cand abia se topeste zapada sa merg la padure sa adun ghiocei si viorele care sa le duc apoi invatatoarei la scoala. Mi-e dor de sambetele cand mama cocea paine in cuptorul cu vatra si toata ziua simteai acel miros imbietor, mi-e dor de zilele in care la 5.30 eram lipita de televizor ca sa urmaresc Sailor Moon.
     Imi regasesc copilaria si adolescenta in acea animatie. Si eu eram ca adolescenta Sailor Moon - o visatoare. Imprumutasem din naivitatea si inocenta ei, dar la fel ca si ea incercam sa ies din situatii dificile nu prin lupta ci prin credinta si incredere in oameni (la fel ca ea intarziam la scoala pentru ca imi era greu sa ma trezesc dimineata si spuneam "povesti cu zmei" atunci cand trebuia sa ies nevinovata dintr-o situatie nu tocmai favorabila mie). . .

Powerpuff girls

Pokemon          

   Fiecare copil traieste copilaria in felul lui. Acum ii inteleg pe copiii zilelor noastre care se uita la Pokemon, Dragon Ball sau Fetitele Powerpuff.

    Ei traiesc cu aceste animatii, generatia mea a trait cu Sailor Moon, Chip si Dale, Capitain Planet.

Capitain Planet

     Frumoase sunt amintirile copilariei si tare imi doresc sa pot sa ma intorc macar pentru putin timp in acea perioada, chiar daca atunci imi doream sa ma fac mai repede mare.

     Lipsiti de griji si inocenti, nazdravani si iubitori de boroboate, astia am fost noi, generatia cu cheia la gat, generatia care resimte toate schimbarile si care e in stare sa faca toate schimbarile.
     Eu inca ma uit la desene animate... dar voi?

     PS. Se zvoneste ca in curand va aparea un nou sezon Sailor Moon.