Craciun fericit!

In Ajun de Craciun, sa va ninga cu fulgi de speranta,

fericire si sanatate. Lumina sa patrunda in casele si

sufletele voastre, facandu-va mai buni, mai intelepti,

mai rabdatori, mai decisi. 

Va doresc un Craciun fericit alaturi de familie!

Sarbatori fericite!

Cusma lui Guguta

Tip-til, prin zapada, prin praf sau prin noroi, prin ger sau soare, vin sarbatorile de iarna. In primul rand, fiecare se gandeste la cadouri si la cum sa-si petreaca timpul. La moldoveni e anapoda. Ei se gandesc, in primul rand, la masa de sarbatoare, pentru ca daca e masa, e obligatoriu sa fie si incarcata cu bunatati, mancare si bautura. Moldoveanul se gandeste cum o sa se faca tapan de sarbatori (adica ce betie pe cinste trebuie sa faca), iar moldovencele ce mancare inedita si originala trebuie sa puna pe masa, ca sa fie considerata gospodina gospodinelor, iar laudele sa le primeasca barbatu-sau pentru ce noroc a avut cu asa fumeie.

Pe masa de sarbatoare, fie Craciun, Paste, hram, or zi de nastere, trebuie sa fie minim 5 feluri de mancare, de la traditionalele galuci (sarmale), racituri (piftie), catleti si bitocichi (parjoale si snitel), vinigret (salata de boeuf), shuba (salata de peste cu sfecla rosie, cratofi, oua si maioneza) si pana la mancaruri cu somon, oua de prepelita, sushi si mai stiu eu ce delicatese cu denumiri sofisticate. Insa, din toata adunatura de bliuduri maldav'nesti, asezate una peste alta, din lipsa de spatiu pe masa, nu trebuie sa lipseasca desertul, adica Cusma lui Guguta (t-ul are virgulita, dar eu n-am instalat inca nebunia asta cu diacritice, am versiunea engleza la alfabet).

Guguta asta, e un personaj din niste volume pentru copii scrise de nuvelistul moldovean, Spiridon Vangheli. Si Guguta e un baietel care are o caciula fermecata de carlan (din piele de miel). Caciula se facea mare, cand Guguta vrea sa-si ajute consatenii sa nu inghete de frig. Odata, caciula s-a facut asa de mare, incat a incaput tot satul sub ea. Asa de fermecata era caciula, incat i-a cucerit pe toti. Si pe satenii de incapeau sub ea si pe cititori. Cine s-a gandit prima data la acest tort din clatite, sa-l faca sa semene cu cusma lui Guguta si sa-i dea si denumirea aceasta, nu stiu, dar a fost tare inspirat. E marca moldoveneasca, fara de care nu trece nici o sarbatoare. Intreaba un moldovean caruia sa nu-i placa sau sa nu stie de Cusma lui Guguta. N-o sa gasesti, precis.

Ei, dar eu aici, vreau sa vorbesc despre desert, nu despre nuvela, o sa va spun pe scurt reteta.
Clatite stiti sa faceti? Pana si eu pot sa fac, asa ca reteta nu v-o mai scriu, o gasiti cu siguranta pe net. Nu de alta, dar nu vreau sa incurc gramajul la ingrediente si sa dati vina pe mine ca nu v-a iesit clatita. Stiti voi, oua, lapte, zahar (si vanilat), faina si ulei.
Dupa ce sunt gata, separat se pregateste umplutura si decorul. Cea mai comuna umplutura este visina in socul ei  (un fel de dulceata de visine, dar fara zahar), cam un borcan de 500-700 de ml, care se pune la scurs pentru cateva minute. Intre timp se bate smantana cu zahar, 500 de ml de smantana si 4 linguri de zahar. La Masterchef am aflat ca exista mai multe tipuri de smantana. Eh, eu nu ma pricep sa va zic de care ar folosi ei, Chefii, insa eu folosesc smantana proaspata de casa. Si cum in Anglia nu tine nici un vecin vaca in curte, ma multumesc cu smantana din comert. O aleg pe cea mai cremoasa si mai grasa. Se bate pana se topeste zaharul.

Clatita se umple cu visine, se infasoara, ca sa semene cu un fluier (ce comparatie!),se aseaza intr-o farfurie ovala, primul rand, format din 3 clatite sau mai multe, in functie de latimea farfuriei. Se unge cu un strat de smantana, apoi se aseaza al doilea rand, din 2 clatite si deasupra una, in asa fel incat sa semene cu o piramida. Se unge integral cu smantana, se rade ciocolata pe toata suprafata, eu prefer ciocolata inchisa la culoare ca sa se deosebeasca de smantana si eventual se orneza cu fructe.
Ies cateva farfurii de Cusma lui Guguta, asa ca, aveti de unde sa serviti mai multi invitati.


Eu am zis sa incerc si altfel aranjarea, asa ca, in loc sa pun clatita culcata, am asezat-o in picioare. Evident ca n-ar fi stat in picioare, cat e ea de lunga, am taiat-o in 4, astfel 3 clatite, taiate in 4, le-am asezat in picioare, pe o farfurie si deasupra am mai pus inca o clatita taiata in 4, tot in picioare. Am stropit cu smantana si am ornat cu ciocolata rasa si boabe de rodie.
Daca as fi in fata voastra si nu in spatele blogului, v-as da, asa o explicatie, de m-ar durea mainile. Dar, prin cuvinte scrise, e mai greu si ma stradui. Exemplific cu poza ca sa intelegeti, totusi, ce am vrut sa zic.

Sa aveti pofta, stiu ca salivati :)). Si daca v-am dat idei de de desert, spor la treaba.
Un Happy Weekend sa aveti si pregatiri usoare de sarbatori!
P.S. Omul meu e in culmea extazului. N-a mancat atatea deserturi facute de mine, ca in ultima perioada, in toata perioada noastra de niu-niu-niu si dulcegarii. Ce sa fac si eu, se apropie Craciunul si astept cadouri:)).

O noua realizare. Si ce mandra mi-s!

Eu am un neajuns in conceptia omului meu. Cica unicul, dar nu chiar unul cu care nu se poate trai. Nu-mi place sa-mi bag mainile in faina si in deserturi. Pacoste. Nu fac prajituri. De fapt am facut de vreo patru ori. Prima data a fost cand mama ma cicalea (cu bunatate evident) ca nu stiu sa fac macar o clatita, ca soacra-mea o sa ma dea afara din casa din cauza ca nu stiu sa coc o placinta, ca barbatu-meu (nu se stia pe atunci cine va fi) o sa moara de pofta unei ciorbe cu taietei de casa. Si asa m-am apucat eu sa fac o prajitura. N-aveam internet pe atunci, dar de reviste cu retete era plina casa. Toate bune pana la a scoate tava din cuptor. Pauza. Atunci mi-am jurat ca nu mai fac in vecii vecilor prajituri. Alta data am cumparat blat de tort, l-am decorat si am facut un tort. Am fost obligata sa-l fac. Alta data, decat am scos o prajitura de la cuptor, am dat-o cu pudra si mi-am adjudecat munca. Mama n-a zis ca nu. Si ultima data am facut clatite. De fapt clatite am facut de mai multe ori, dar niciodata n-am pregatit aluatul. Anul asta, cand am fost acasa, am facut si asta. Mi-au iesit si gustoase si aratoase. Va voi arata o poza cat de curand. Da', iaca, MUFFINS sau mai pe romaneste briose, nici prin cap nu mi-a trecut ca voi incerca vreo data.

Situatia e cam asa: se intalnesc doua neveste si vorbesc despre una despre alta. Inevitabil se ajunge si la "da' tu ce mai gatesti?". Ioi, si aici incepe concurenta. "-Da' stii io i-am facut lu' barbatu-meu asta. S-a lins pe degete. -Dap' si eu i-am facut varza de bruxssel cu cascaval." Scurta pauza. "-Da' asta ce-i?" Aha, titluri pompoase, am un punct avantaj, te-am prins. Nu conteaza ca, in mintea ei, femeia, se gandeste, a iesit cam amara si nu stiu din ce cauza, insa pe buze i se strecoara o fraza mirifica care sa o faca castigatoare: "-A iesit delicioasa de barbatu-meu s-a lins pe toate cele 10 degete si daca mai avea vreo doua...". Urmeaza un "aaaaa", apoi "- eu i-am facut si clatite cu ciocolata si dulceata de gutui." In mintea celeilalte femei se aprinde o ideie. "- Uite eu sambata ma apuc sa fac muffins." Cealalta face ochii mari, resemnata ca ea o sa-i faca tot clatite. Adevarul e ca, ast'lalta nevasta este obligata sa recunoasca (in sinea ei) ca s-ar putea ca acele clatite sa fie mult mai gustoase decat muffins-urile ei, pe care nu le-a facut niciodata, dar nu se da batuta. Va incerca sa-si uimeasca barbatul cu ceva dulce.
Va imaginati cum ar fi sa stea si barbatii sa se laude cu nevestele lor: "tu stii ce desert delicios mi-a facut nevasta-mea ieri!!!" Si celalalt sa-i replice "da' tu stii ce prajitura delicioasa a descoperit nevasta-mea in Lidl." Numai ca barbatii nu mai pot ei de astfel de comparatii. Ei au alte probleme decat sa se laude cu astfel de nimicuri.

Si noroc ca nu sunt nici eu una dintre acele sotii care sa inceapa sa concureze cu o alta, la capitolul satisfactie culinara a propriului barbat. Pai da, ca barbatu-meu nu stie ce gateste nevasta cealalta lu barbatu-sau. Deci, in conluzie, eu oricum n-am concurenta. Gandurile de mai sus, raman doar constatari despre ce mai vad ca ma inconjoara. Hai, gata, inchei, ca cine se scuza se acuza, cica. Totusi, sambata m-am trezit de dimineata si am intrat in bucatarie ca sa gatesc.
Eh si ma loveste asa un gand: Cum ar fi sa fac un desert!?
Dau cautare pe google, gasesc o reteta aici si ma apuc sa fac. M-au luat transpiratiile cand am scos faina din dulap si nu s-au oprit nici cand am bagat tava la cuptor. Am zis ca e mare minune daca iese ceva. Mare, mica, dar au iesit 12 muffins toate una si una:

Am urmat aproape exact reteta pe care v-am lasat-o in link-ul de mai sus. Zic aproape pentru ca pe alocuri am mai inlocuit cu ce am avut eu si am zis ca nu strica reteta:

3 oua
1 pahar de 150 de ml. cu zahar
5 picaturi de solutie de vanilie
3 linguri de masa de ulei de floarea soarelui
1,5 pahar de faina
1 plic de praf de copt Dr Oetker
o jumatate de tableta de ciocolata neagra
cateva linguri de dulceata de gutui.

Am pornit cuptorul la 190 de grade cu tot cu ventilator.
Si pentru ca mixerul a luat o pauza, am folosit mana dreapta ca sa bat ouale cu zaharul pana s-a facut o solutie cremoasa. Am adaugat uleiul, mestecand circular. Dupa ce uleiul s-a integrat in solutie, am pus faina, praful de copt, ciocolata taiata in bucati foarte mici si 4 linguri de dulceata de gutui. Am mestecat bine, pana s-a obtinut o solutie consistenta, aproximativ 1minut si jumatate.

N-am stiut ca e musai sa ai si tava speciala pana n-am cautat reteta pe net. N-aveam cum sa ajung la magazin, asa ca, eu, bucatareasa descurcareata, am pregatit o tava normala, in care au incaput exact 12 hartiute pentru muffins. Am citit pe net ca aluatul poate sa curga cand incepe sa creasca daca nu e pus in tava speciala:

tava pentru muffins

hartiute pentru muffins

In formele alea trebuie sa pui hartiutele pentru muffins, desi daca n-ai hartiute cica poti sa pui aluatul direct in forme. Si daca n-ai forme, dar ai doar hartiute cum te descurci?

Eu am riscat. Cred ca poti sa pui si o singura hartiuta, insa, ca sa ma asigur ca nu-mi curge aluatul din ele, am pus cate 3 hartiute, una in alta, la fiecare briosa. Asa pentru rezistenta.

Cu o lingura am umplut pe jumatate fiecare hartiuta si am bagat la cuptor. Dupa 3 minute ma uit prin geamul cuptorului si vad ca briosele mele au crescut exact cat de inalta era hartiuta. sufletul meu a crescut de 3 ori mai mult si bucuria la fel. Dupa 6 minute observ ca muffins-urile mele au o culoare foarte frumoasa, insa mi se pare ca daca le las 20 de min la cuptor, asa cum e recomandat, o sa mi se arda, asa ca scad temperatura cuptorului la 150 si opresc ventilatorul. Dupa alte 14 minute deschid cuptorul si scot tava. Imi era frica ca se lasa aluatul, dar apoi mi-am dat seama ca aluatul se lasa daca deschizi cuptorul inainte sa fie gata in interiorul prajiturii. O aroma de vanilie gustoasa imi inunda simturile olfactive. Pe net mi s-a recomandat ca atunci cand le scot din cuptor si le pun sa se raceasca, trebuie asezate pe o parte. Nu ma intrebati ca nu stiu de ce, insa am facut intocmai.

Nu le-am decorat cu nimic, desi, poate ar fi mers cu un pic de ciocolata topita.

Ma simt asa de mandra de realizarea mea. Da si ce mandra mi-s.

Poate o fi norocul incepatorului, dar la cat de usoara este aceasta reteta, cred ca o sa devina un fel de specialitatea casei. O sa schimb umplutura, eventual.

Uite asa un Happy Weekend am avut eu. Dupa prima briosa, omul meu era in extaz, asa ca nu s-a lasat pana nu le-a terminat. Acum, am un as in maneca daca am vreo dorinta de indeplinit. De fapt, acum, am un as in plus in maneca:)). Pe mine nu ma costa decat 30 de min in bucatarie.
Sa aveti pofta cand va uitati la realizarea mea culinara si va indemn sa incercati reteta. E atat de simpla.

Pitesti - orasul meu de suflet

Poza e luata de pe grupul Pitesti (FB) din care fac parte. Un grup restrans, cu oameni care
considera Pitestiul orasul lor de suflet.

Sunt multe orase in lume, pe care le vizitezi sau le vezi in poze, insa, in putine te simti bine si ai vrea sa ramai mereu acolo. Orasul Pitesti este unul dintre acele orase primitoare, in care daca ajungi, nu mai vrei sa pleci. Supranumit Orasul Lalelelor, datorita festivalului primavaratic dedicat lalelelor, numit Simfonia Lalelelor, Pitestiul ramane a fi un oras de vis pe toata perioada anului.
In aceasta perioada, orasul a imbracat o frumoasa haina de sarbatoare, albastra, asa cum imi place mie, culoarea puritatii si a sinceritatii. Va invit sa-l vizitati. Eu raman doar cu dorul meu pentru acest minunat oras.
Reflexia unui oras al schimbarilor.

Despre moda. Cer un sfat, nu-l dau.

Cand am vazut-o printre miile de umerase cu haine m-am indragostit pe loc. Statea acolo, in mijloc, intr-un con de lumina, exact ca o cantareata pe scena si imi facea din maneca sa ma apropii. Era de lungime medie, din dantela neagra, cu spatele decupat adanc si maneci 3 sferturi. Dupa ce am rascumparat-o am strans-o la piept fericita ca e a mea. Doar a mea.

Am imbracat-o de exact trei ori. Odata cand rascoleam prin sifonier dupa o tinuta casual pentru o iesire in oras. Am probat-o, am incercat s-o asortez cu ceva, n-am reusit, asa ca am pus-o pe umeras. A doua oara a fost cand imi aranjam hainele prin sifonier si am zis hai sa vad daca ma mai incape. A treia oara s-a intamplat intr-o zi in care terminata de plictiseala, m-am apucat de o sedinta de probat haine. Jumatate au fost dosite intr-o cutie si au fost trimise acasa, la mama. Acolo este mai mult spatiu si cine stie, poate intr-o zi ma razgandesc si mai aleg sa port din vechile mele haine. Bluza asta, din dantela neagra, am lasat-o pe umeras, in sifonier, cu gandul ca, totusi, o s-o port intr-o zi.
Imi place mult si imi pare rau s-o las sa se invecheasca nefiind purtata niciodata.

Dantela, in general, mi se pare mai pretioasa si din aceasta cauza mie mi-e greu s-o imbrac. Nu-s nici o romantica inflacarata si nici o fashionista sadea. Si totusi m-am hotarat, trebuie s-o scot la lumina. O zi de nastere intr-un restaurant, cred ca e o buna ocazie sa-i fac cunostinta cu corpul meu, nu-i asa?
Am vazut pe unele site-uri, bluza din dantela de genul asta, se asortea cu fusta cu talie mai inalta, fie con fie evazata, sa nu fie din acelasi material cu bluza, iar ca si culoare se poate opta pentru orice. In materie de pantaloni, cica se pot alege orice, chiar si blue jeans. Insa unele recomandari se cam bat cap in cap. Si ca sa ma lamuresc ce-i cu bluza asta si cum o pot asorta, m-am gandit sa cer sfatul vostru.

Daca tot folosim blogurile pentru smiorcaieli, sa dam sfaturi cui nu ne-au cerut, sa criticam pe oricine din orice motiv, sa ne aratam indignarea, nervii, frustrarile si depresiile de ce n-am folosi blogul si pe post de a cere sfaturi? Nu-i o rusine sa ceri sfaturi, nu?
Ei bine, astazi m-am hotarat sa cer ajutor, asa cum am facut-o si aici. Deci, cum asortez aceasta bluza, ca sa para o tinuta simpla, eleganta, dar nu exagerat, de efect? Arata cam ca si in poza, desi, cred ca ar fi fost mai simplu sa-i fac o poza bluzei mele. Decolteu adanc are doar la spate si nu-i transparenta. Se muleaza pe corp si in partea de jos. Evident genul asta se poarta in si nu peste fusta/pantalon, dupa redusele mele cunostinte in moda. Deci astept.

Hyde Park in flacari

Parcurile Londrei sunt adevarate oaze de liniste, relaxare si verdeata. Chiar si iarna. Hyde Park nu face exceptie. El care este gazda, deja celebrului Winter Wonderland, despre care o sa vorbesc intr-o postare, aproape de Craciun.

La Miercurea fara cuvinte imaginile sunt suficiente.

Poveste adevarata (II)

Incepusem sa va spun o poveste pe care am aflat-o de la bunica. Mi se pare sezonul perfect de spus povesti. Afara e frig si nu prea ai ce sa faci, decat sa stai langa soba fierbinte, cu un ceai aromat in mana si sa citesti sau sa spui povesti, eventual sa asculti.
Ei bine, poveste, pe care a pornit sa ne-o spuna bunica, este adevarata, doar ca e mai putin fantastica. Nu toate povestile au final fericit. Asa e in viata.

Intr-o seara de vara, pe cand se intorcea de la mama ei, Zana, caci asa o chema pe femeia din povestirea bunicii, a fost atacata de o turma de lupi care-si facusera rostul in padurea din apropierea satului. Femeia era insarcinata in 6 luni. A fost salvata de cativa vecini care, a doua zi, au si pornit la vanatoare. Cica i-ar fi omorat pe toti. In orice caz, nu si-au mai facut aparitia prin preajma.

Femeia a ramas cu rani adanci pe tot corpul si o bucata de ureche lipsa. Sarcina n-a pierdut-o printr-o minune, spun medicii, insa cicatricile ramase si dereglarea psihica de dupa acest atac, fac sa nu se uite aceasta intamplare. Pe la sfarsitul lui octombrie femeia a nascut. Baietelul s-a nascut si el cu traume, lasate, probabil, de sperietura pe care a suferit-o mama lui. Dezvoltarea fizica a stagnat de la o varsta frageda, astfel incat, la 12 ani arata ca de 7. Nu putea vorbi, iar la incheietura mainii stangi avea un semn din nastere. Semana cu urma lasata de laba unui caine in zapada. Pe la 12 ani, tot toamna, copilul dispare de acasa. Dupa lungi cautari si dupa ce a dat zapada, oamenii s-au oprit din cautat. Au gasit copilul viu, iar printr-o minune, abia peste o jumatate de an, intr-o padurea dintr-un sat mai indepartat. Se ascunsese de frig intr-o scorbura. Nu se stie cum a supravetuit frigului, insa mainile si picioarele le avea degerate. Moare in anul urmator din cauza unei infectii.

Mama n-a recunoscut niciodata ca a nascut acel copil. A sustinut mereu ca lupii i-ar fi luat copilul si i l-au adus mai tarziu, lasandu-l la poarta lor ca sa-l creasca. N-a putut sa accepte moartea lui, zicand ca lupii s-au reintors si l-au luat inapoi in padure. Dupa moartea copilului, Zana, a mai trait 3 ani, iar sotul, care-si pierduse orice speranta la a avea viata de dinainte de acea noapte, s-a prapadit la scurt timp. Copii care erau mari deja, au plecat fiecare unde a putut.

In casa parinteasca a ramas doar cea mai mica dintre fete. Nu s-a maritat niciodata si n-a avut copii. A avut o viata foarte retrasa. Bunica zice ca peretii casei erau plini de desene cu lupi, cu colti mari si insangerati. In noaptea tragica, fetita se intorcea de la bunica, de mana cu mama ei.

Va continua

Fulgi de amintiri in ziua de Mos Nicolae

Lucy statea lipita cu nasucul de geam si privea afara. Bunica n-o lasa sa iasa pentru ca tocmai ce incepuse sa-i treaca raceala. Isi sterse nasul si continua sa priveasca prin geam. Vremea e trista, gri si noroasa. Ea ar vrea sa ninga, pentru ca s-a saturat sa sada pe scaunel si sa-si spele cizmulitele, in fiecare seara. Toamna, mai ales cea tarzie, e destul de noroioasa la tara, iar glodul i se ridica pana la merisor pe cizma, ca de, ea e mica si ii place sa nu evite chiar fiecare balta. Daca ar ninge, cel mult si-ar pune la uscat cizmulitele langa plita unde in fiecare seara trosnesc lemnele.

In seara asta, mai mult ca oricand, ar vrea sa ninga, pentru ca trebuie sa vina mosu'. Scrisoare cu Draga Mos Nicolae a scris si ea il asteapta. Daca vine prin zapada, nu mai trebuie sa se descalte in tinda, ci poate sa intre incaltat pana langa plita unde isi tine cizmele. Zapada se topeste si apoi se usuca, deci n-ar face prea multa mizerie prin casa.

Pe de-o parte, daca e noroi, mosu', pe la cati copii are de plimbat, n-o sa aiba timp sa se descalte la toti, asa ca, ii va ramane urma pe covor si v-a putea sa-l dibuiasca. Pe de alta parte, mosu' ii cu soviste si daca incepe sa se descalte la toti, s-ar putea ca la unii copii sa nu mai ajunga. In concluzie, tot mai bine ar fi sa ninga. Isi sterge din nou nasul si priveste afara, cu o buza intoarsa pe dos.
Dar, se gandeste ea, in fiecare an, mosu' nu lasa urme la ei, fie zapada sau glod. Pe semne ca-i este frica de bunica si se descalta in tinda. Intodeauna vine. Si aduce numai bumboane si ciucalata. Niciodata altceva. O fi sarac sau zgarcit. Oricum, bune si alea, decat o varguta.

Bunica o striga la masa, dar ea nu se dezlipeste de geam. I se pare ca a zarit un pufos. Geamul e prea cald si viata pufosului e tare scurta, asa ca n-a apucat sa-si dea seama daca ninge sau ploua.

A mai zarit unul pufos si inca doi si inca cinci. Si s-a umplut curtea de pufosenii zglobii si albi.
- Buuunicaaaa, afara ninge! Ningeeeeee!
Si a alergat in bucatarie, de unde un glas bland si imbietor, o chemase la masa, in urma cu doua minute.
- Bunicuta, lasa-ma afara?! si a falfait din genele-i lungi si dese, ca o pisica mieroasa, cum numai Lucy putea s-o imbuneze pe bunica-sa.
-Hai, lasa-ma, te rog. Ninge. Promit ca nu mai pun gura pe turturi, daca-mi cumperi si inghetata. Ma lasi?
Avea, deja, in mana paltonul rosu, caciula si fularul impletite de bunica.
Bunica a schitat un zambet, semn ca ar putea ceda, iar atunci cand Lucy a observat acest lucru, a plecat fuguta in camera de alaturi si a revenit si cu cizmulitele in culoarea paltonului, cu blanita intoarsa peste margine si cu siret, pus fara vreo utilitate, in spatele cizmulitei.

Usoare reflexii in oglinda 

A iesit in curte si a privit in sus. Din cerul acela suparat, suvoi de fulgi mari si pufosi, se rostogoleau spre pamant. Ea a intins mainile in lateral si a inceput sa se invarta odata cu ei. Fulgii au prins-o in hora lor si nu au mai lasat-o decat atunci cand bunica, cu vocea-i blanda a chemat-o in casa.

Mos Nicolae putea sa vina, cizmulitele erau curate de-acum.

Fie-va viata stropi de lumina si frumoasa ca primii fulgi. La multi ani tuturor cu ocazia acestei sarbatori!

Poveste adevarata (I)

"A fost odata ca niciodata...". Asa isi incepea bunica povestile. Fie ele rupte din realitate sau doar cu zane si zmei. Si stateam noi, nepotii, in jurul ei, de parca era Mos Craciun venit cu sacul cu daruri. Bunica, ce-i drept, avea tolba plina de povesti. De multe ori, povestile nu le ascultam cu doua urechi, ci si cu doi ochi, un nas si un simt care-mi provoca emotii 3D, or 4-5D cati de D or mai fi existand. Pentru ca bunica, avea grija sa ne reproduca povestile cu dovezi, poze, tablouri, carti, diverse obiecte.

Asa se face ca, intr-o seara de iarna, adunati toti cu mic cu mare, nepoti si copii, pe cuptorul din spatele sobei incinse, ascultam ochi si urechi povestea soacrei cu 9 copii.
"Va amintiti poarta aia albastra, din Dealul Vadanei?" ne intreaba ea. Majoritatea au raspuns ca da. Era unica casa locuibila de pe deal. Majoritatea caselor o luasera la vale, dupa un sezon ploios, cu niste ani in urma. Mai ramasesera in picioare inca vreo doua case, insa locuitorii, de frica sa nu-i prinda vreo alunecare de teren, in toiul noptii, s-au mutat pe dealul celalalt care parea mai trainic. Unica casa locuita, va spuneam era casuta ascunsa in spatele unei porti albastre. Eu stiam ca acolo nu mai traieste decat o batrana, care rare ori iese afara. Nu poate sa mearga din cauza bolii si a batranetilor. Bunica mea, se ducea de doua ori pe saptamana sa-i duca niste apa si ceva mancare. Ii mai cumpara si o paine doua.

"In casa aceea a locuit o zana." Noi, nepotii, facem ochii mari. "Cum? Ca zane nu mai exista, de cand am descoperit cine ne pune cadourile sub brad..." Parintii zambesc complice pe sub nas.
"Nu, nu, nu. A trait intr-adevar o zana. Avea parul balai, ochii albastri, slabuta si inalta, de ziceai ca seamana cu fata aia din tabloul de pe perete. Frumoasa mai era. Si buna la suflet si cuminte. Si intr-o zi, la joc, un baiat din satul vecin a pus ochii pe ea. Dupa vreo luna, au jucat nunta si in cativa ani s-au nascut 9 copii la ei in familie. 8 ai ei si unul l-a gasit la poarta invelit intr-o paturica subtire. Zic vecinii, ca ar fi vazut o lupoaica cum a lasat paturica chiar la poarta lor." "Ei, bunica, nu mai suntem chiar mici, zi-i asa cum este", am sarit noi, desi aveam nu mai mult de 4 ani.
"Asa a fost sau, cel putin, asa stiu eu ca a fost. Avea un semn ciudat la incheietura mainii stangi si uneori urla noaptea la luna. Ceilalti copii au crescut mari si au plecat in lume, iar cel mic a disparut la varsta de 7 ani. Se spune ca lupoaica s-a reintors dupa el...". Si bunica a luat o scurta pauza in care s-a gandit la ceva. "Si, si, si ce s-a mai intamplat?". Maine va povestesc mai departe, acum hai, toata lumea la somn. "Ei bunica, asa faci mereu." Avea bunica, o hotarare in glas, de n-avea rost sa o convingi de contrariu. Si vrand nevrand, toata lumea si-a ocupat culcusul de noapte buna si lumina s-a stins.

Prin intunericul camerei, imaginatia a inceput sa se distreze, lasandu-mi pielea de gaina si respiratia greoaie. M-am cuibarit langa bunica, caci cu ea dormeam cand eram in vizita, ea mi-a tras plapuma pe mine si m-a cuprins incercand parca sa-mi alunge fantomele imaginatiei.
Dintr-o data m-am trezit, era tot intuneric, insa mi s-a parut ca zaresc ceva la geam. Inima imi pulsa cu putere. M-am trezit dintr-un cosmar pe care imaginatia mea la plamadit.Ca sa nu ma mai bantuie trebuia sa aflu restul povestii, promisiune primita de la bunica ca o vom afla in seara urmatoare.

Ce are in comun Keanu Reeves si cascada de la Tipova?

Intru in supermarket si observ ca rafturile au inceput sa se pregateasca de sarbatorile de iarna. De pe un raft imi sare in ochi un sir de lumanari parfumate asezate in niste miniboluri desenate cu fulgi imensi. Le iau la rand si le miros. Vreau sa simt fiecare aroma. Una miroase a iasomie, alta a dulceata de trandafir, inca una miroase puternic a marin, probabil contine substanta din aia extrasa din stomacul unui casalot, numita ambra cenusie. In loc de paranteza, ambra, asta ,cenusie e o substanta foarte rara si extrem de scumpa, folosita in industria parfumurilor si apreciata de parfumieri. Daca ajungi sa te plimbi pe o plaja, dar numai nu in Romania si te impiedici de o bucata ce seamana cu o piatra, dar sa ai noroc sa fie rahatel de casalot, te-ai pricopsit, asa cum s-a intamplat cu un englez care s-a trezit peste noapte cu vreo suta de mii de lire mai bogat. Inchid paranteza. Mai iau o lumanare de pe raft si o duc instinctiv spre nari. Respir adanc parfumul si deodata in memorie se ivesc niste amintiri uitate - tabara de vara organizata de un ziar din Chisinau. Eram in floarea adolescentei atunci, cu urmele ei lasate inadins pe fata mea.

Rasfoiam reviste si imi imaginam ca am tenul perfect al actritei Halle Berry, corpul Claudiei Schiffer, bustul Monicai Bellucci, succesul Angelinei Jolie si cumva, prin nu stiu ce minune il avem ca iubit pe Keanu Reeves, pe atunci actorul meu preferat. Urmarisem vreo doua filme cu el si credeam ca sunt indragostita si nimc si nimeni n-ar fi tradat acea dragoste dintre noi. Zau ca asa a fost, pana nu mi s-a pus cu tronc unul dintre colegii de la tabara. Am cochetat din priviri cu baiatul si mi-a furat si un pupic sub o cascada de la Tipova (R. Moldova), unde organizatorii ne-au dus in excursie. Mirosul acela, racoros, umed si revigorant al cascadei, amestecat cu miros de muschi si brad imi aduce o stare de bine si liniste. In mijlocul naturii, unde sunetul apei in cadere iti alina auzul, parfumul racoritor iti mangaie plamanii, iar privelistea de un verde crud si albastru turcuaz iti clateste privirea dandu-ti confortul unei regasiri cu Eu-l pierdut printre blocuri si copaci din beton.
Cascada are debitul unui raulet, este mica si poate incomparabila ca marime, cu cascade cunoscute, insa locul istoric plin de natura te impresioneaza din primele momente.

La Tipova, pe malul stancos al Nistrului (cca. 100 km nord de Chisinau) se gaseste cea mai mare manastire rupestra ortodoxa din Moldova.
Se spune ca in aceasta manastire domnitorul Moldovei Stefan cel Mare s-a cununat cu sotia sa Maria Voichita, iar o alta legenda afirma ca printre aceste stanci si-a petrecut ultimii ani din viata poetul mitologic Orfeu, care este inmormantat in nisa unei cascade din defileu.(mai multe informatii gasiti la laspalmas.md)

Revenind la Chisinau, din bucatica aceea de paradis, plina de energie pozitiva, m-am regasit. Si pentru ca mi-a furat un pupic n-am acceptat invitatia la dans din ultima seara, cea de adio. Si nici un pupic sfios, pe obraz, la despartire nu i-am dat, doar o mana calda si un drum bun. Nu trebuia sa ma fure:))

Keanu Reeves a ramas in urma saracu', a imbatranit, iar amintirea acelui coleg s-a destramat in trecut. Ce a mai ramas din amintirea taberei este aroma parfumului ce-l purtam atunci. Nu-mi amintesc care era, oricum, probabil, unul nu foarte scump, dar cu un miros foarte puternic. Mama il primise in dar de la cineva care se reintorsese de la Bucuresti. Am avut multe momente in care as fi vrut sa-mi amintesc mirosul acelui parfum pe care il foloseam si eu si mama, insa nimic nu mi-a reamintit decat aceasta lumanare din supermarket. Pe ambalaj scria ca are aroma de ciocolata si cedru. Ciudat e ca parfumurile cu miros de ciocolata, imi aduc un disconfort olfactiv, insa nu si acea combinatie de ciocolata cu cedru din acel parfum, amestecate cu gust, astfel incat amintirea sa nu dispara.

Si uite cum un simplu miros, pe care-l credeai uitat, iti deschide o usa spre niste momente care iti danseaza pe ritmuri de vesele amintiri. O aroma iti aminteste de o alta aroma, aroma unor locuri minunate de Acasa.

Sa revenim, ce are in comun KR si cascada sus-numita? Pe mine evident. Si pe el si pe ea i-am iubit la fel si poate ca, inca ii mai iubesc.

La Mirela Pete gasiti mai multe povesti cu parfum de cascada.