Buhuhu moldov'nesc!

Tanti Anuța are fata plecată la Etalia, iar ea are grijă de nepoți. Doi. O fată și un băiat. Nepoții au fost de două ori la maică-sa în Italia, odată în toamnă și altădată în vacanța de vară.
Revenind în Moldova, nepoții, au adus cu ei, "nenorocitele" de obiceiuri străine. De doi ani încoace, tanti Anuța, în prezent pensionară, împreună cu nepoții se pregătesc de sărbătoarea dracului, cum îi spune ea.

Sursa

-Și fași mătușî Ani?

-Dracu' m-o pus sî-i fac statui din tăbac (dovleac).  Cicî vini Holovinul, șini o mai și șî ista, dracu' sî-l ia. Andrușîcî (nepotul) ni-o rupt din grădinî șel mai mari bostan, cî el vre ca la Etalia. Tuț copchilu' mătii, dap eu fimei bătrânî sî-i fac tăbac cu gurî! Dam mai ghini plășinti cu tăbac, da dacî copchilu vre și-i căta a fași. 
Vre sî ni spărie lumea din sat, cicî. Da lumea, parcî nu-i ș-așa spărietî. Ba inoplaniteni (Extratereștri), ba Alcodida, ba cutremur de o zîs la Mesager cî o sî vinî unu di șel mare de 9, de o sî ni ingroapi di jii. Și iaca așă vini sfîrșîtu, cum o zâs Doamni iartâ-mî cî nu stiu cum îl cheamî. Da a mei mai vor șî tăbac cu ochi șî lum'nare, tăbășiț-aș chelea. Copchiii, ii văd șî vor, da multi vor ii.
Di parcî nu avem șî noi un sfânt Andrii pisti o lunî. Da iaca ii vor șî amu și atunși. Cî ii s-o diprins sî facî zăși sărbători pi an. Puturoși sî diprind di mititei, of...

Și uite așa se pregătește tanti  Ana de Halloween. 

De la usturoi se trage.

E toamna de tot in calendare si odata cu toamna au venit si virozele. Nu la mine, nu inca. Cred ca au facut alergie la mine de cand m-am dat de ceasul mortii anul trecut, prin februarie.
Eram in cautarea rochiei de mireasa, perfecta pentru mine si in loc sa probez rochii de mireasa, m-am gasit infasurata in doua plapume groase, cu temperatura camerei lejer trecuta de 25 si eu cu dintii clantanind. Febra de 39-40 de grade, din termomentrul de sub brat m-a facut si mai palida decat eram de obicei. Tusea mi-a mutat plamanii din loc si un timp am crezut ca e de la tigarile pe care le-am fumat prin plamanii fumatorilor de langa mine, eu, insumi nestiind nici intre care degete se tine o tigara dintre degetul aratator si mijlociu :)).

Am vazut moartea cu ochii, indiferent ca eu am vazut-o de multe ori prin fel si fel de boli inchipuite. Dar de data asta a fost pe bune. Eram singura, intr-o camera pustie. Va imaginati ce tragedie e sa fii singura si bolnava, mai ales in cazul meu, careia ii place sa se vaite si sa se planga. Omu' meu era la 2000 de km departare, ba nu la 3000 ca sa fie mai dramatic. Vorbeam la telefon si eu nu mai incetam cu smiorcaielile. In una din zile (am stat inchisa in camera vreo 4 zile, unde nici musca nu indraznea sa intre), vorbind la telefon, m-a apucat o criza, un abces de tuse. Am incercat sa-i zic Omului meu ca nu pot vorbi, dar in loc de vorbe mi-au iesit niste sunete indiscifrabile. Nu stiu daca m-a inteles, dar a revenit mai tarziu cu propunerea sa-si ia bilet la avion. Tusea ca tusea, dar mi se oprise respiratia. Nasul infundat nu aveam cum sa-l folosesc, dar nici gura larg cascata nu-mi mai era de folos. Boabe mari de lacrimi imi brazdau obrajii, in fata ochilor vedeam un sicriu rece si gandul ca n-am apucat sa le zic alor mei cat ii iubesc imi inundase creerul. In momentul ala timpul s-a dilatat cumva si am avut timp sa gandesc (o mai fac si eu din cand in cand). M-a fulgerat un gand, un cuvant salvator - USTUROI! Da, ala care alunga strigoii si duhurile rele, tot ala de da gust impecabil unei fripturi, inainte de a stinge cu Orbit. Usturoi - un cuvant magic.

Apropo de friptura cu usturoi, Sotu' m-a alinta din cand in cand cu o friptura de porc cu usturoi, rumenita bine intr-un cuptor incins.

Ce legatura are friptura cu raceala mea? Evident, usturoiul. Aceasta planta, buna la toate, nu lipseste niciodata din frigiderul meu, de cand cu pomenita raceala.

Pe scurt: Atunci, in februarie 2012 (n-o sa uit usor luna aia si nici anul), am fentat moartea cu usturoi. Pe semne, ca si ei ii e frica la fel ca si vampirilor. Daca exista. Deci, daca va e frica de moarte, puteti purta in poseta un catel de usturoi (cred ca numai usturoi nu aveam prin posete, noi, doamnele). Amigdalele mele s-au inflamat atat de tare, incat s-au alipit, cauzandu-mi dificultati grave de respiratie, sufocare. Cum spuneam, cu gura larg deschisa ca sa pot trage cat mai mult aer in plamani, cu lacrimi in ochi, am alergat spre frigider. Stiam ca am acolo un catel de usturoi. Era cam deshidratat, dar l-am incercat totusi. Cu mainile tremurande, l-am curatat in graba, l-am zdrobit, am pus un pic pe degetul aratator si l-am bagat in gat, de mi-am frecat amigdalele cu usturoi. Am repetat operatiunea, dar de data asta la baie, pentru orice eventualitate. Nu e o senzatie tare placuta, insa in secundele urmatoare am simtit cum mi se linisteste gatul, tusea si imaginatia mea morbida. Respiratia a revenit la normal, iar in ziua urmatoare am iesit la probat rochii, pe bulevard, cu o prietena de suflet.

Cand eram mica, mama ne alina suferinta in mod naturist. Nu-mi amintesc sa fi luat vreun antibiotic. Toate medicamentele se gaseau in camara bunicii - usturoi, ceapa, macese, tei, otet, spirt medicinal, cartofi.
Usturoiul era pentru amigdale inflamate, suc de ceapa pentru nas infundat, otet si gheata pentru febra, ceaiuri pentru intarirea organizmului, cartof proaspat, dat prin razatoare pentru dureri in gat si amigdale inflamate. Au fost eficiente, caci n-am stat nici o zi in spital. Si inca sunt eficiente.

Ce-mi veni azi cu raceala? Ma inconjoara o multime de oameni atinsi de viroze, raceala, gripa. Eu le zambesc frumos oamenilor, dar si virozelor, iar cand ajung acasa mananc un kg de clemetine, o bucatica de usturoi, dupa care doua-trei frunze de patrunjel si m-am scos de 1 an si 8 luni. 1 an si 8 luni! Sper sa tina faza si anul asta, ca tare n-am chef sa-mi mut plamanii din loc si sa alerg fuguta la doctor sa-mi prescrie antibiotic.

Sanatate va doresc tuturor!

Dragostea trece prin stomac?

S-au mai vazut prin centrul satului, la joc, insa, asa, doar in treacat. Apoi s-au privit mai intens si s-au admirat cand el a mers la ea acasa, invitat de fratele ei. Nu-si vorbisera pana atunci. Ea si-a pus sortul albastru cu dantela alba pe margini si trebaluia in fata plitei din bucatarie. Ei, asezati la o masa de lemn, acoperita cu o fata de masa alba, serveau dintr-un vin rosu si discutau chestii, faceau planuri.

Dupa vreo jumate de ora, ea a intrat in camera de zi si a pus in fata lor un platou cu placinte rumene si proaspete ca o copila la varsta schimbarilor. Mirosul de placinte le cucerea simturile celor aflati in incapere.
-Astea-s placinte cu branza sarata, iar astea-s cu varza.
Puse alaturi si un bol cu smantana cremoasa. Apoi a disparut pe usa bucatariei.

Duminica, la joc, se furau din priviri, dar nici unul nu indraznea sa faca vreun gest mai explicit. Ea pentru ca era o Ea si restrictiile societatii de atunci descurajau orice actiune indecenta a unei femei. Gura lumii era mai agresiva decat orice pedeapsa survenita din punct de vedere legal. El pentru ca avea o mare frica de responsabilitate. Se gandea ca daca ar face o alegere acum, ar fi pe viata, iar el avea vise marete. Visa sa plece departe, in tara tuturor posibilitatilor. Visul american ii incoltise in minte, dupa ce a vazut pentru prima data un film la cinematograf.

O placea pentru ca de sub genele lungi si dese il priveau cu gingasie doi ochi de culoarea smaraldului. O placea pentru ca parul ei castaniu cu onduleuri mari ii cadea frumos pe umeri. Avea tenul deschis si un nasuc abia vizibil, iar gropita din obrazul drept o facea irezistibila. Purta intodeauna rochite inflorate cu gulerase albe ca neaua si pantofii niciodata prafuiti. Si cum sa n-o placa dupa ce gustase din delicioasele ei placinte. Atunci, cand a aparut cu platoul in mana, avand pe nas o urma de faina, cu parul strans intr-un coc imens si cu zambetul pe buzele-i trandafirii si carnoase, anume atunci o sageaza inveninata de iubire ii strapunse inima. Era o femeie incantatoare si o gospodina extraordinara.

O urmarea din cand in cand, atunci cand ea se arata la fantana dupa o galeata de apa. Statea timid, in spatele unui gard de nuiele, printre maracini si o admira, ii urmarea fiecare miscare, ii cerceta fiecare gest. Insa ea, intodeauna, arunca ocheade jucause si zambitoare inspre el, fara ai fi intalnit privirea acolo dupa gard. El se gandea ca e coincidenta si imediat o vedea plecand, unduindu-si frumos soldurile zvelte. Parca mai mult ca altadata. Cand ea inchidea portita in urma ei, el ii adulmeca parfumul. Uneori mirosea a ulei de lavanda, insa, de cele mai multe ori, mirosul de iasomie il invaluia in serile senine, il punea pe ganduri.

Intr-o zi cu soarele in apus, si-a facut curaj si a chemat-o la portita. Apoi s-au nascut 3 copii, un razboi l-a lasat fara o mana, iar intr-un final, visul din tinerete i s-a implinit, pasind, impreuna cu familia sa, pentru prima data, pe pamant american, intr-o toamna tarzie a anul 1956.

Unul dintre parfumurile preferate cu miros de iasomie este Jasmin Noir de la Bvlgari. Acest parfum mangaie simturile cu un ameste bogat de esente lemnoase si florale, avand ca note de varf mirosul gardeniei, urmat de aroma migdalelor si a florii de iasomie, ca intr-un final sa-ti incante nasul cu miros de lemn pretios si dulce. E un parfum seducator si rafinat, surprinzand farmecul irezistibil al unei femei misterioase si senzuale.
E un parfum potrivit, mai mult, pentru serile petrecute in cadru mai elegant.



Tema Parfum de gospodina este propusa de Dana Lalici in cadrul Clubului condeielor parfumate tinut cu drag de Mirela Pete.

Parfum in zori de zi

Fiecare dimineata era la fel si mirosea a cafea bauta in graba. Niciodata, dupa absolvire, n-a reusit sa se bucure de o dimineata, sa-i soarba fiecare clipa, depozitand-o in celule-i lenese si somnoroare. Ii placea sa se cuibareasca la pieptul Lui, primind caldura lui in racoarea zorilor. N-avea timp pentru acest moment care i-ar fi putut darui un moment de fericire. Soarele nu reusea sa-si imprastie miile de sulite invizibile peste albastrul infinit, cand Ea, deja, simtea in nari mirosul greoi al gurei de metrou.

Pleca in graba si se reintorcea agale, obosita si epuizata, cu nervii la pamant, fara sa fi simtit ziua cum a trecut. Era un robot care nu-si mai amintea ce anume ii poate provoca fericire si placere. Un robot uman care era programat sa se trezesca foarte devreme, sa bea o cafea, sa fuga la serviciu, sa-si stoarca toti nervii si neuronii pentru o cauza pe care n-o sustinea, sa se reintoarca tarziu, in amurg, sa faca un dus, sa manance ceva in graba si sa se intinda in pat ca sa citeasca dintr-o carte ale carei prime doua pagini le reciteste in fiecare seara fara a-si aminti ceva din ele. Adoarmea cu cartea pe piept.

Intr-o zi, insa, plecata in interes de serviciu, la vreo 200 de km de capitala, a avut ragazul sa i se defecteze masina pe un drum mai putin umblat de rotile masinilor de import, or de picioarele orasenilor comozi. Era pe inserate, nu avea semnal la telefon si dupa o jumate de ora de asteptare, in speranta ca va trece vreo masina, s-a pomenit cu o aratare ciudata, pe linia curbei pe care o vedea departe, in lungul drumului. Lucy a incuiat masina si s-a indreptat spre ceea ce parea o caruta trasa de un magar. O femeie garbovita de ani si de munca isi indemna cu blandete animalul.

Lucy s-a apropiat de femeia care parea sa aiba peste 50 de ani, desi sclipirea din ochi o facea sa creada ca are mai putin.
- Sarut mana, doamna!
Femeia a ridicat spranceana dreapta, plina de uimire. Nimeni n-o mai domnise pana atunci.
Din vorba in vorba, femeia ia propus ospitalitatea casutei ei modeste care se afla la vreo doi km de acel loc. Lucy n-a avut incotro si a acceptat aceasta oferta generoasa. Trebuia sa innopteze undeva, caci i se parea periculos sa ramana singura, in acea pustietate, fara telefon si fara masina.

Cand a ajuns la casuta femeii se innoptase dea binelea. A avut putere sa-si clateasca fata si picioarele intr-un lighean cu apa calduta, sa cineze ceva si sa adoarma pe o laita tare.

Nu-si amintea cat a dormit, insa se trezi in racoarea zorilor. A deschis ochii somnorosi, i-a facut roata in camera si pentru ca nu recunostea nimic, a crezut ca e intr-un vis. S-a ridicat pe coate si a incercat sa-si aminteasca cum ajunsese acolo. Auzi o usoara galagie afara, asa ca a coborat de pe patul de scandura si a iesit.

Cerul fumuriu pe care il stia era acum de un albastru limpede. Cateva raze scapate din prinsoarea pomilor din fata casei, ii cicaleau privirea. Printre crengi se zarea un soare perfect rotund, rosiatic si calduros pe care nu-l mai vazuse asa colorat. A coborat doua trepte, calcand apoi, descult, pe iarba frageda, de un verde crud. Boabele de roua i-au clatit picioarele, facand-o sa se trezesca. Primul imbold a fost sa se reintoarca in casa si sa-si incalte sandalele, apoi s-a razgandit. Pasea semet, prin iarba care ii mangaia talpile obosite de incaltari incomode. Era atat de moale si matasoasa, iar roua era ca un medicament pe o rana. A tras in piept aerul imbibat de mirosul placut al diminetilor de iunie, miros de verdeata, de flori si liniste, miros care ii era necunoscut. Pentru ea, dimineata mirosea a cafea si a metrou. Pana atunci.

A inaintat prin iarba, pana la un nuc rotat care tinea umbra in zilele aride. Langa tulpina nucului era o masuta mica, rotunda, cu 3 picioare. Masuta era acoperita cu doua prosoape albe brodate cu motive populare. Pe masa erau doua cani cu lapte cu cacao, o farfurie cu niste felii de branza, o omleta perfect rotunda si doua felii de paine coapta pe vatra. Pe mijlocul mesei, intr-un borcan inalt pe jumatate cu apa, imprastiau un parfum imbatator, florile de iasomie. Cateva crengute, rupte din tufa ce se zarea dupa gardul de lemn care separa curtea de gradina, i-au readus in memorie zorile petrecute alaturi de colegii ei din liceu.

Dupa ultima noapte de dupa petrecere de absolvire a urmat prima dimineata de dupa banchet, dimineata petrecuta impreuna cu fostii ei colegi, pe unul dintre cele mai inalte dealuri, din apropiere. Asa e regula nescrisa a absolventului, primii zori ai unui nou inceput de drum in viata, trebuie sa-i intalneasca, acolo, sus, ei, absolventii sa fie primii care prind rasaritul.

Acest miros de natura i-a zgandarit amintirile, dar in modul cel mai placut. S-a dus cu amintirile si mai incolo, spre copilaria pe care o savura la bunici, cand trezita odata cu bunica, intra in gradina, culegand capsune cu parfum imbatator si inconfundabil, zmeura, visine, caise, pe care bunica le punea in galeata, iar ea le dosea in burtica dupa ce le spala in roua diminetii

 Uitase cum e sa traiasca, nu mai simtise viata demult. Acum era inataia oara cand acele locuri rupte de lume, care ei i se pareau extrem de plictisitoare, au readus-o la viata, au facut-o sa se trezeasca, compatimindu-si viata anosta a orasului, pe care o traise pana atunci. Si-a amintit ca a fost si fericita, nici nu mai stia cum e sa se bucure de fericire.
Sufletul ii zambea. Momentul ei de fericire era acel miros de flori, amestecat cu linistea naturii si parfum de fructe proaspat culese.

Mesaj de pe Terra ajuns viral in spatiu

Nu stiu cum si din ce cauza, de fiecare data cand stau relaxata pe marele tron, imi vin ideile una dupa alta si ma invaluie in inspiratie. Fix atunci cand n-am pix si foaie si nici telefonul mobil nu-l am cu mine. In sala tronului, niciodata nu iau telefonul, pentru ca am patit odata, de fapt de doua ori, sa-mi cada din buzunar.

Prima data, cand mi-am luat eu mobil (nu pe banii mei), o caramida din aia foarte de fitze la vremea ei. Si eu, cu ifose, ca am telefon mobil, da Domnul si ma duc intr-o excursie. La un moment dat, Nenea Soferul, opreste  IN SFARSIT, autocarul pentru fiecare de sedea cu dintii inclestati. Eu, prima, sar din autocar si dai fuga spre  wc. Intru si dau de un wc din ala ca din fundul curtii, cum se zice, doua scanduri inguste pe care sa-ti incapa, la fix, piciorul de 37. Nu stiu ce-or fi facut aia de traiesc pe picior mare si lat, dar n-a fost treaba mea.

N-am apucat sa-mi fixez bine piciorul pe scandura si aud stiobalc. Fac ochii mari si ma sageteaza un gand. Bag mana in buzunarul de stiam ca tin telefonul ce tocmai facuse stiobalc. Cred ca m-am facut galbena la fata, sau rosie sau neagra, or verde, or toate odata... Trag repede nadragii si incerc sa ma holbez printre scanduri sa vad daca mai exista vreo sansa. Nici una nu era acolo, nici macar una. Ma intorc, ma sucesc, aproape cad dupa telefon si dau sa ies. Imi amintesc scopul care ma aduse acolo si intru din nou. Gandul cum sa fac sa-mi readuc telefonul in buzunar nu ma lasa.

Unica solutie a fost, dupa doua-trei injuraturi in gand,sa ma resemnez cu gandul ca poate or veni niste extraterestrii curiosi si or face niste sapaturi stiintifice si poate, intamplator or da si de telefonul meu. Or rade ei de tehnologia invechita pe care or fi gasit-o si s-or gandi la mine.

Sa-mi gaseasca telefonul meu norocos, niste extraterestri ciudati, ar fi chiar o onoare. Sa incerce ei, asa, sa rascoleasca prin agenda telefonului, or prin mesaje, analizand informatiile. Mesaje de amor adolescentin, mesaje de la mama cu "treci imediat acasa!", iar mesaje de amor adolescentin si iar mesaje de amor adolescentin, ar fi mana cereasca pentru cercetatori, ce sa mai. Asta in cazul in care or avea ei asa tehnologie incat sa poata extrage datele de pe un telefon old fashion, imbibat bine in amoniac. Si cum sa nu aiba. Imi si imaginez cum, pe retelele lor de socializare gen facebook.univers, se da like dupa like la mesajele mele pretioase, apoi apare la stiri informatia cum a devenit viral, o descoperire stiintifica facuta pe o planeta tare indepartata.

Asa a fost prima oara, a doua oara a fost vorba de un telefon micut, cu clapeta, tare drag mie. A cazut in wc. Am bagat mana, cu o strambare din nas si l-am scos, l-am spalat bine la chiuveta si l-am pus la uscat. Inca il mai am, dar nu-l mai folosesc demult. Cred ca o sa-l inramez, caci a fost primul telefon cumparat pe banii mei. Dupa ce am patit-o si a doua oara, nu mai intru in wc cu telefonul.

Si uite asa, am ramas, fara suport de scris gandurile, cand imi vine si mie, in sfarsit, inspiratia.

Cer mai frumos ca ACASA nu exista!

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, insa unii mai cu mot au continuat cu "dar s-a mutat la oras!". La oras? Nuuu, niciodata! In alergarea infernala de la oras vesnicia nu are ragazul de a se stabili. Am simtit-o. Vesnicia, desi nascuta la sat, dispare undeva. Unde, nici eu nu stiu. Si totusi, daca te opresti sa admiri, pentru cateva clipe, cerul instelat, vei realiza ca nicaieri, in orice colt de oras nu te-ai duce or in orice alt colt de lume nu ai ajunge cerul nu e ca la sat, nu e ca la sat acasa.
Intr-o astfel de seara instelata, intr-o seara cu miros de liliac si de cozonac, cand copiii ratacitori se intorc acasa de sarbatori, am iesit la o plimbare prin sat. Nu in satul meu, eram in vizita. Luminile prin sat sunt putine, mai mult pe la geamuri. Ochii s-au obisnuit cu intunericul destul de repede, nici nu mai e nevoie de felinare aprinse pe strada.

Asa, pe dibuite, am ajuns in fata unei mici piete, numita, in Moldova, plosheadca. Plosheatca este un cuvant rusesc, mostenit de pe vremea ocuparii sovietice. Ghidul meu imi spune, "aici se fac, de obicei, dansuri, aici se aduna oamenii la sarbatorile satului, petrec, asculta muzica live, beau, canta, se revad dupa multi ani poate. Aici e vatra satului." In partea dreapta, daca stai cu spatele spre drumul national, creste o micuta livada de dud. De fapt, livada e prea mult spus, e un fel de parculet. Vizavi, se inalta mandru Caminul Cultural, devenit intre timp Discoteca sau Club. Imi povesteste ghidul "Aici veneam la dansuri, aici se intalneau tinerii, aici isi spuneau prima data "Vreai sa fii prietena mea?", aici faceau cunostinta unii cu altii. Aici am pus bazele familiei mele, in urma cu zece ani! Si prietenia cu sotul tau a pornit de la un creion, dar tot aici...". Interesanta poveste imi spune, inainte de a ma indemna sa pasim pragul acelui Camin Cultural, devenit discoteca. Imi zice "Hai sa intram, n-am mai fost de mult aici si sunt curioasa ce mai este, vreau sa-ti arat unde am copilarit si unde mi-am petrecut adolescenta...". Sunt de acord, mai ales, ca prin usa deschisa se auzea muzica.
Pasesc pragul si raman uimita. In intunericul strapuns doar de un sir luminite, probabil luate de pe un brad de Craciun si in sunetele puternice ale difuzorului, se aflau ... fix 3 oameni: eu, prietena si un DJ. Fac ochii roata si incerc sa deslusesc prin intuneric vreo umbra, dar nimic. Nici zare de om si era trecut de 11 seara. Iesim, caci n-aveam ce sa mai facem acolo. Nu eram dezamagita, nici eu, nici ea, stiam deja ca asa au ajuns casele de cultura sau caminele culturale in satele moldovenesti - pustii.

Afara rasarea luna si in lumina emanata de ea am putut sa vad umbrele unor copii, aproape adolescenti, stand sub pomi, in grupuri restranse, cu sticle in mana. Banuiesc ca erau cu bere, dar nu bag mana in foc. Muzica se auzea si afara, dar nimeni nu mai dadea atentie acelor sunete.

Ma intreaba "stii care e povestea creionului?". Zic Nu. Imi povesteste: "In urma cu zece ani, cu exact 10 ani (ce aniversare!), m-am intalnit cu baiatul cu care m-am casatorit mai tarziu. L-am intalnit la un gratar organizat de un prieten comun pe la amiaza, nu ne-am dat mare atentie, insa seara, la intalnirea in discoteca, el, desi a venit insotit de o fata, m-a invitat la dans. Dupa vreo doua melodii mi-a cerut numarul de telefon, dar cum n-avea pe ce scrie s-a dus mai intai sa caute pix si foaie. De fapt i-a dat aceasta insarcinare prietenului lui care, de foaie n-a putut face rost, dar a facut rost de creion. Numarul meu de fix, caci pe atunci prea putini aveau mobile, l-a scris pe o cutie de tigari. Apoi urmeaza ce a urmat. Prietenul lui era si este sotul tau..." Asa a inceput prietenia lor, a sotului meu cu ea, de la un creion, apoi si a mea cu ea, presupun ca tot de la creionul ala se trage... Dupa toata aceasta poveste a tinut sa adauge: "Cer mai frumos ca aici nu este, stelele sunt mai aproape decat oriunde, e atat de frumos si de linistit, ma deconectez de orice probleme aici..." Am vrut s-o contrazic, caci mie mi se pare ca nu exista cer mai frumos si stele mai aproape decat in satul meu, dar, probabil as fi incercat in zadar s-o contrazic. Insa am concluzionat: Cer mai frumos ca ACASA nu exista.

P.S. Pentru mine urmeaza cateva zile agitate si obositoare - un drum lung departe de acest cer instelat. Il iau cu mine in amintire pentru ca nu pot sa-l pun in geanta de bagaj.

Pe voi, insa, va las in compania gandurilor lui Lucian Blaga. Astazi e ziua cand El s-a nascut si odata cu el si nemuritoarele lui opere:

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.

Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.

Aici orice gand e mai incet,

Si inima-ti zvacneste mai rar,

ca si cum nu ti-ar bate in piept,

ci adanc in pamant undeva.

Aici se vindeca setea de mantuire

si daca ti-ai sangerat picioarele

te asezi pe un podmol de lu.

Uite, e seara.

Sufletul satului falfaie pe langa noi,

ca un miros sfios de iarba taiata,

ca o cadere de fum din stresini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte inalte.

"Iar bati copiii?!"

Facui fala sa vleau o constatale

La Gladinita ieli, cand am picat,

(Cu toate ca-s de-un an in glupa male)

Sa mol daca glumesc, pe omoplat!

Ne-a explicat doamna educatoale

Amanuntit, chial ne-a si desenat,

Cum am ajuns sa egzistam sub soale,

Cum fiecale a fost pocleat,

Elam ochi si ulechi de culios

Sa aflu cum pe lume am venit,

Si chipes si istet, dal si flumos,

Da' nu te mint, m-ai mult m-am plictisit,

C-al fi o balza, cale-n noptitica,

Ne-adute-n plicu' ei impachetati,

Cand scapa si mamica de bultica

Facuta de la oua si calnati.

Cum zboala balza asta-ntet, agale,

Vleo noua luni, sa iasa luclu bun

Si agiungem in patut si-n toale

Pe cosul casei, ca si mos Claciun...

Sa vezi mai flate, te educatoare

Fala misto, chial m-a lasat pelplex,

La valsta ei, (te tate, te picioare!)

Sa nu stie nimica desple secs???

Happy Weekend si de la Elly!

Ma droghez de 7 ani

Zilele astea ma gandeam, cum ar fi sa fiu singura, singura de tot, fara sotul care ma alina strangandu-ma in brate atunci cand mi-e greu in suflet, sa nu-l am pe tata care nu a incetat sa ma sarute pe frunte inainte de culcare, nici acum cand maritata si trecuta de 25, tot fetita lui am ramas, sa nu-l mai am pe frate-meu care n-a incetat niciodata sa-mi raspunda la telefon si sa ma asculte, chiar daca razgaiata de sora-sa mai mica l-a certat de atatea ori si poate l-a facut sa se simta neglijat pentru ca sora-sa mai mica, razgaiata, cum am mai zis, necesita si acapara toata atentia.

Nu stiu cum ar fi pentru alte femei sa nu mai aiba in viata lor nici un barbat, dar pentru mine ar fi sfarsitul, sfarsitul a tot ce e minunat in viata mea.

Trecuse pe acolo, intr-o dupa-amiaza de inceput de octombrie al anului 2005. Stiam ca trecuse pe acolo. Simteam mirosul gecii lui de piele, miros de pielii amestecat cu parfumul lui. Un parfum foarte vesel, in care mirosul de citrice se amesteca armonios cu mirosul de lemn pretios, lemn de santal. Stiam ca a trecut pe acolo si stiam cine e el. Era el, cel pe care il cunoscusem in urma cu cateva zile. El era cel al carui nume de familie am ales sa-l port cativa ani mai tarziu. Desi era El, nici el si nici eu nu stiam ce importanti vom deveni unul in viata celuilalt. Si de unde am fi stiut?. Avea ochii de smarald si parul de un saten foarte deschis. Barba micuta, nerasa de cateva zile, ii dadea un aer foarte masculin. Ochii blanzi si zambetul larg ii indulceau chipul usor sever.

Multe zile si nopti, dupa aceea si dupa ce parfumurile noastre au hotarat sa se intersecteze, ma gaseau drogandu-ma cu mirosul Lui. Aroma aceea, de vara, de zile insorite si vesele, de weekend-uri placute si amuzante, imi aminteste de inceputuri, de inceputul zborului de fluturi in stomac, inceputul zburdalnicului joc al inimioarelor din jurul capului, inceputul alintului, inceputul zambetului barbatesc si atat de dragalas daruit exclusiv mie. Lacoste Essential imi aminteste de noi, doi copii in primul an de facultate, timizi, veseli si cu planuri marete in viata.

Axel Hermann

Intre timp, El a descoperit si alte arome care sa-l defineasca, Davidoff Cool Water, or Hugo de la Huggo Boss, dar ca Lacoste Essential nu-l caracterizeaza nici unul. Acele note de vara insorita, cand gandul iti zboara liber si nestingherit, note de citrice, trandafir, lemn de santal si patchouli ii pun in valoare personalitatea si tineretea. Proaspat si vibrant, vesel si bland, clasic si modern in acelasi timp, Lacoste Essential miroase a El, a barbatul de langa mine, a carui brate puternice le simt si acum, poate mai tare ca oricand, stranse in jurul meu, invaluindu-ma in aroma Lui.
Acest parfum a fost creat in 2005 de catre parfumierul Laurent Bruyere, acelasi care a creat impreuna cu Dominique Ropion parfumul pentru femei Thierry Mugler Alien, acelasi care a creat in 2002, pentru celebra marca de parfumuri Gloria Vanderbilt, parfumul Fatale.
Imaginea parfumului este modelul Axel Hermann.

Se zice ca iubirea inseamna si trecerea testului mirosului, adica te indragostesti, nu numai pentru caracterul lui, ochii, buzele, fizicul lui, ci si pentru ca iti place (constient sau inconstient) mirosul lui, mirosul care te face sa te simti dorita, te face sa te simti puternica, dar in acelasi timp si femenina. Nu ai putea sa iubesti pe cineva al carui miros iti chinuie simtul olfactiv, al carui miros il face respingator pentru tine, dar atractiv pentru altcineva. Atractia sexuala, acea chimie dintre doi indragostiti, despre care multa cerneala s-a folosit, nu este, altceva, decat rezultatul potrivirii pe plan olfactiv. Janet L.Hopson descrie pe larg Teoria simtului olfactiv, in cartea sa "Semnalele olfactive - limbajul mut al sexului". Un parfum se contopeste cu mirosul natural al corpului sau dimpotriva creaza o respingere si asta datorita sau din cauza ph-ului pielii. Un anumit parfum se potriveste perfect unui barbat, dar e respingator pentru ph-ul pielii altui barbat. Tot din cauza ph-ului pielii un anumit parfum poate sa aiba o aroma diferita pentru diferiti barbati.

Probabil din acest considerent, natural, pentru mine mirosul Lui, usor romantic, fresh, dar barbatesc, vesel, dar serios, il duce spre perfectiune, perfectiunea din ochii mei si in consecinta, pentru mine, Lacoste Essential miroase a El si nu invers.


P.S. Cu acest text, imi fac intrarea timida in Clubul povestilor parfumate gazduit de Mirela Pete. Tema acestei duminici este Parfumul masculinitatii.

Eu comand bautura si el imi aduce orgasm

Sfarsit. Sfarsit de semestru si de an. Ultimul examen. Ultimul examen din semestrul II, anul II de facultate. Lucy si-a pus geanta-sac pe umar si a iesit din sala de curs, asa cum facea si in liceu. Acelasi model de geanta, aceleasi dureri de spate, alte griji, mai matura, alte examene, la fel de importante, tot singura, dar cu o vaga amintire despre cineva.

Viata nu e asa de simpla. Nu e asa de simpla, mai ales cand esti tanar, cand esti student, cand trebuie sa faci alegeri, cand vrei o sumedenie de lucruri si toate par realizabile. Vine vacanta, dar si ultimul an de facultate, impreuna cu pregatirea de licenta. Nu e simplu sa fii tanar, nu e simplu sa fii student si sa locuiesti in camin, nu e simplu sa stai noaptea la o petrecere si a doua zi sa mergi la ultimul examen, sa-l si promovezi cu nota mare, nu e simplu sa ai bani putini, dar sa nu-ti placa sa plateasca altii consumatia ta, nu e simplu sa fii student si sa lucrezi la o multinationala. Desi part-time, tot nu-i usor.

Cum sa iesi de la ultimul examen al semestrului dinaintea vacantei de vara, examen, care credeai ca nu mai vine si ca nu se mai sfarseste si sa te duci drept acasa. Imposibil.

Impreuna cu colegii de facultate, care, in special, inainte si in timpul examenelor, se tineau aproape de Ea, Lucy a mers intr-o pub, pentru a petrece ceva timp alaturi de colegii pe care nu-i va mai vedea decat la toamna. N-a stat mult. Ajunsa acasa, s-a intins in pat pentru a-si reveni dupa doua shoturi. Nu isi dorea, decat sa zaca acolo, pana cand, o minune i-ar fi adus un motiv prea puternic ca s-o faca sa se ridice. A adormit. Pe la 6, dupa-amiaza, a sunat-o o prietena s-o invite in oras. Din oras in club.

Lucy era genul de persoana care, desi numita, de unii, tocilara, pentru ca ii placea sa stea prin biblioteci, isi pierdea timpul si prin cluburi alaturi de cei pe care ii considera prieteni, amici. Nu-si refuza nici una dintre placerile de a-i da o mica pauza creierului si de a-si chinui fizicul pe tocuri cui. Asta pentru a face un echilibru. Stia ce vrea de la viata si incerca sa ieie cat mai mult. Acum cat mai putea. Era constienta de faptul ca viata ii va oferi alte surprize, poate chiar mai frumoase decat in anii aceea de facultate, insa anii de studentie mereu raman in amintirile celor care i-au trait, ca "cei mai frumosi ani", dupa cum ii spuneau si parintii.

Nu prea ii placea sa se fataie pe ring. Prefera, insa, sa stea la o masa, de unde sa aiba vedere buna spre intreg clubul. Asezata acolo, privea, admira, critica in gand, ii veneau idei, mai bea un pic, iar privea in jur. Marea ei placere era sa se uite la oameni, sa-i studieze si asta nu numai in club. In parc se aseza pe banca din cel mai aglomerat loc al parcului, in sala de curs se aseza in spate pentru ca de acolo ii vedea pe toti.

Dupa ce si-a terminat cocktail-ul a mai comandat unul. In momentul acela de liniste, cand muzica s-a lasat mai incet, cineva, in spatele ei, a intrebat-o, aproape soptit, in urechea dreapta:
- Orgasm?
Ea si-a intors privirea zambind:
- Da, te rog.
Insa, in acel moment, doi ochi negri, zambitori, care i-au provocat multe insomnii de atunci de cand i-a vazut pentru prima data, in acel autobus 23, au privit-o galant, sfios, dar iscoditori.
Desi, i-a vazut o singura data, n-a putut sa-i uite de atunci, iar acum, ii revedea. Ea s-a facut mica mica, iar inima ei, a inceput sa-i zvacneasca cu putere. Sangele i-a inundat pometii, insa in semi-intunericul din club nimeni n-ar fi observat acest lucru. Ea, insa, se simtea stanjenita din cauza asta.
- Pot sa ma asez?
Dupa cateva clipe in care a incercat sa-si revina, cu o voce, un pic sugrumata, de emotie i-a raspuns:
- Sigur ca da!
- Ma numesc Andrei.
- Lucy...

Alo, da, eu sunt Andrei!

    Era trecut de patru dupa-amiaza. Lucy si-a strans cartile si le-a pus in geanta uriasa din cauza careia avea dureri de spate. Isi jurase in repetate randuri ca isi va lua ruxac, doar ca, acea piesa nu i se parea femenina. Asa ca, pana una alta, isi ducea, cu mandrie, crucea de femeie. Si-a pus geanta pe umarul drept si s-a indreptat spre iesire. Holul liceului, atat de aglomerat in pauze, era atat de pustiu la acea ora.
    S-a uitat la ceas. Avea 20 de minute sa ajunga in statie pentru a lua autobuzul 23 spre casa. Ea avea nevoie de doar 13 minute. Acest program devenise o rutina, in acel ultim an de liceu. De obicei, in statie, se aseza pe scaun si se uita la trecatori. Asa a facut si acum. Nimic mai interesant, in acele momente, decat sa te uiti la oameni, cum sunt imbracati si cum merg, or la masini, ce marca si ce culoare au, or la blocurile de locuinte de vizavi sau la cerul plin de soare, dar si de nori.
    In acest tablou obisnuit, pe partea cealalta a strazii, la trecerea de pietoni, un tanar astepta sa traverseze. Era inalt, brunet, purta palton. L-a privit fugar si si-a amintit ca are tema la romana despre importanta iubirii in operele literare.  Un subiect cam dificil pentru Ea. Ca sa poti scrie despre iubire si alte chestii romantice, trebuie sa fi simtit, macar odata, acel sentiment. Sa povestesti, din carti, ce au zis altii, nu-i suficient. Or, Ea, niciodata, nu a fost atinsa de acel fior. Citea cu nesat, carte dupa carte, roman dupa roman si gasea, in fiecare, fara exceptie, iubirea caracterizata intr-un fel sau altul. Ea insa nu stia cum e acel sentiment, nu stia inca.
    Imaginea acelui tanar a disparut in spatele autobuzului care a sosit in statie. Ea a urcat si s-a asezat pe un scaun, cu gandul la iubirea descrisa in carti.
    Tanarul cu palton a sarit din fuga in autobuz si s-a asezat in fata Ei cu spatele lnaga usa. S-au privit fix, cateva secunde, apoi Ea si-a indreptat privirea pe geam, iar El a deschis o carte.
    Gandurile au inceput s-o inunde in valuri uriase, iar inima si-a accelerat ritmul. Dorinta de al mai privi odata era enorma, insa se simtea rusinata si incomod sa o faca. Dupa ceva timp, a indraznit si atunci, concomitent, s-au privit pentru a doua oara. El a zambit fantomatic, iar Ea si-a indreptat, din nou, privirea pe geam.
    "Urmeaza statia..." i-a rasunat in urechi si s-a ridicat indreptandu-se spre usa. Dupa cateva minute interminabile, ganduri, intrebari si dorinte inepuizabile, autobusul s-a oprit in statie. Inainte de a se fi deschis usa, Ea, intr-o, actiune plina de curaj si necaracteristic ei, s-a aplecat spre urechea lui si i-a soptit "Ai buzele prea senzuale ca sa..". Usile s-au deschis si Ea a zbughit-o afara, parca vrand sa fuga de acea angelica aratare, din cauza careia inima ii batea cu atata putere si care a facut-o sa fie atat de indrazneata. "Ai buzele prea senzuale ca sa nu-mi doresc, atat de mult, sa le sarute pe ale mele" si-a continuat gandul fara ca El s-o mai auda, disparand printre copacii parcului pe care il traversa zi de zi.
    Nu s-a uitat in spate nici o clipa si nu avea de unde sa vada cum doi ochi negri priveau prin geam, urmarindu-i pasii rapizi si zglobii.
    In autobuz, un zambet fugar s-a strecurat in coltul gurii, inainte de a raspunde la telefonul care suna de cateva zeci de secunde. "Alo, da, eu sunt, Andrei!".

Exista acele momente in viata . . .

    Lucy a devenit cunoscuta dupa ce a publicat o carte. Prin peregrinarile EI prin lume a adunat o multime de povesti de viata, despre EA si despre altii si pe care le-a scris intr-o carte care, dupa cum spune modestia din EA, a avut norocul sa placa publicului.
    Acum se afla in fata a zeci de jurnalisti care sunt curiosi sa afle informatii despre EA si mai putin despre cartea ei. Unul dintre ei, dupa ce o cerceteaza cu atentie, se ridica sa puna o intrebare:
- La un moment dat ati incercat sa va sinucideti. De ce?
In sala s-a lasat liniste. Nimeni, in afara de acel indiscret jurnalist, nu stia, nici macar rudele ei, nici macar cei mai apropiati prieteni. era un eveniment demult trecut si ingropat, credea EA, insa nu era deloc asa.
A lasata ochii in jos, pentru un moment, apoi i-a ridicat plina de mandrie si cu aceeasi voce calma si calda i-a raspuns:
- Si oamenii puternici au momente de slabiciune;
- Pe atunci erati casatorita cu Andrei, nu-i asa?
Un zambet trist, in coltul gurii, i s-a aratat fugar. Jurnalistii si-au atintit, curiosi, privirea asupra EI ca si cum ar fi vrut sa-i zmulga un secret, acea problema, foarte intima, pe care o stia doar sotul ei.
S-a uitat la jurnalist:
- Ce legatura are asta cu sotul meu?
- Intre timp ati divortat, nu-i asa?
- Asa si?
- Ati divortat, dar de ce inca il numiti sotul dvs?
- Exista acele momente, in viata, in care, atunci cand intalnesti o persoana si te indragostesti, se zice, o simti ca si cum ar fi unica persoana de pe pamantul asta cu care ai putea sa imparti absolut totul. E reciproc si hotarati sa va casatoriti. Astfel deveniti soti si sotie, din dragoste, respect si alte chestii importante. Despre acel sot vorbesc EU. El a ramas, in continuare, acelasi, cu care as fi in masura  sa traiesc alaturi, de acum incolo si sa-i dau toata viata mea.
- Si de ce ati divortat?
- Exista alte momente in viata, in care preferi sa-i redai dreptul la fericire acelui pe care il iubesti, decat sa-l chinui facandu-l nefericit. Ramane sotul meu chiar daca o hartie ne desparte.
- Deci nu va mai iubea?
- Nu am spus asta.
- El a fost momentul dvs de slabiciune? Va facea nefericita? De aceea ati divortat? Din cauza lui ati vrut sa va sinucideti? au urmat un sir de intrebari.
    A privit peste acele zeci de frunti incruntate si nerabdatoare, a inchis pentru o secunda ochii, a zambit, iar apoi le-a raspuns:
- Stiu ca voua jurnalistilor va plac raspunsurile concrete, dar le urati pe cele monosilabice. Ei bine astazi o sa va mai dau un singur raspuns cu care o sa inchei aceasta conferinta de presa. NU!
    Apoi s-a ridicat, le-a multumit si s-a indreptat spre usa, ignorand zecile de intrebari, care le auzea, vag, in ureche, ca niste soapte dintr-un vis urat.