As putea sa scriu despre oricine si orice, insa degetele mele nu prea vor sa mangaie tastatura in modul cel mai fericit incat sa-mi descarc creerul. Cred ca hormonii de sarcina sunt de vina, asta ca sa nu ma gasesc pe mine vinovata.
E atat de nasol sa te trezesti dintr-un vis, cosmar chiar, care pare atat de real si dupa ce ai deschis ochii si realizezi ca a fost vis, lacrimile sa curga siroaie, sa te gandesti la daca ar fi fost si la speranta ca nu se va intampla, incat iti strica ziua si cauti o cale sa te descarci. Nici macar scrisul nu ma ajuta.
Copii si nasteri n-am visat decat odata la inceputul sarcinii, parca aveam o fetita blonda cu ochi albastri si dupa acel vis am fost convinsa ca voi avea o duduie careia sa-i cumpar pampoane si rochite inflorate. Eh, daca imi vedeati chipul cand am fost la ecografia de la 20 de saptamani, unde medicul a fost foarte sigur cand a pronuntat "baby boy", ai fi zis ca mi-a inghetat zambetul pe fata. Vreo doua zile mi-au trebuit sa ma obisnuiesc cu gandul, atat de sigura eram de vis. Si acum imi mai fug ochii dupa rochite, dar nu stiu zau, daca e din cauza ca desi sunt fericita ca va fi baiat, imi doresc si fetita, or e pentru ca magazinele sunt pline de hainute de fetita, mai mult decat de baiat. Asa cam in proportie de 70 % sunt toale de fetita, vreo 10% sunt unisex si restul, ce mai ramane. Ma gandesc sa fac o revolta in acest sens. Pai ce, baiatul meu nu merita mai mult spatiu in magazin pentru eventuale dichisuri masculine, decat merita pompoanele si rozul?
E adevarat, sunt satisfacuta cand in H&M si altele, un etaj intreg e destinat femeilor, iar alt etaj barbatilor copiilor si femeilor insarcinate impreuna, dar na, aici nu e despre mine, e despre nazdravanul meu, asa ca nu se pune.
Si daca tot veni vorba de cumparaturi pentru nazdravan, au inceput dilemele: ce fel de carut, ce fel de scaun de masina, ce fel de cadita, ce fel de hainuta si tot o tin intr-un ce fel de, incat cred ca o sa ma apuce nasterea pana ma hotarasc.
Pun pariu ca inainte era mai simplu. Tin minte si acum carutul in care s-a plimbat frate-meu, apoi eu, apoi o verisoara, apoi alta, apoi altul, iar la final statea in ploaie si soare, undeva prin spatele casei bunicii mele, era de un albastru ca cerul, cu rotile cat o minge de fotbal.
Exact ca asta de mai jos dor ca era albastru integral.
Iar patut nici nu tin minte sa fi avut. Dormeam asa de bine pe lijanca la bunica (lijanca e un fel de pat din pamant si caramida, lipit de soba, care este incalzit in momentul in care se face focul in soba) si nici cada personala n-am avut si nici scaun cu masuta de mancat, nu mai vorbesc de premergator, scaun de masina si alte alea.
Ei, dar sa nu deviem, ca desi am crescut frumos si sanatos si am avut o copilarie fericita, tot imi plac timpurile astea in care am de unde alege una alta. Poate e prea mare variatia, ca comerciantii (nu-i vina mea ca cuvintele formeaza cacofonii) fac pe naiba in 4, doar sa multumeasca clientul si sa-si umple buzunarul. Nu stiu cat de multumit e clientul, dar nu ma indoiesc de buzunar.
No, ma opresc aici, desi n-am terminat, caci la cate ganduri ma bantuie, derivate unul din altul, mi-e ca n-o sa mai am spatiu pe blogspot.
Da, stiu, n-am spus mare lucru prin postarea asta, dar macar m-am descarcat. Un pic.
Asa ca va doresc weekend placut si sa ne auzim de bine!