Joi-Mari si Joimarita amintirilor

Astazi e ziua cand se deschid mormintele, iar sufletele mortilor se intorc la casele lor, asa spune traditia. Ca o fi asa sau nu, nu stiu, insa ceea ce stiu, este ca in Joia Mare se respecta anumite traditii si ritualuri.

Cand eram mica, aceasta zi, o asteptam la fel ca ziua Pastelui. Era o zi speciala si plina de spiritualitate. Sa va explic de ce: Se zice ca Joimarita este un personaj justitiar, intalnit doar in mitologia romaneasca, care pedepseste oamenii lenesi. Mai multe informatii despre ea gasiti la Anastasia sau aici.
In localitatea de unde sunt eu, Joimarita nu era un personaj de temut, ci o torta plina cu jaratec pe care tinerii o invarteau deasupra capului strigand constant "Joi-Mari, Joi!" si alungand spiritele rele. Joi-Mari era focul care lumina cerul cu flacari inalte. Aceasta se intampla dupa asfintitul soarelui in Joia Mare si continua pana in Sambata Pastelui.

De obicei, ultima joi din postul Pastilor este o zi mai racoroasa, cu posibile ploi. O spune traditia, dar si meteorologii. De cand ma tin minte si pana acum, asa a fost in Joia Mare. Ziua de azi nu face exceptie. Ieri au fost temperaturi de peste 30 de grade C, iar astazi, caldura s-a mai domolit si cerul este plin de nori. Se spune ca aceasta raceala a vremii se datoreaza mortilor a caror prezenta o putem simti prin raceala pe care o emana. Iarasi zic, nu stiu daca o fi asa, dar respectand traditia, oamenii trebuie sa incalzesca aerul facand focul fiecare prin curtea sa, or la poarta, dar si pe dealurile din jurul localitatii. Gospodarii, de obicei, dupa ce au terminat de facut curatenie prin curte, aduna gunoiul care poate arde si ii da foc abia in seara de Joi Mari. Se mai spune ca acest foc apara fiecare gospodarie de spiritele rele si de sufletele care nu-si gasesc locul. Gospodinele, in schimb, coc cozonaci si pasca si vopsesc oua. In aceasta zi nu se mai spala rufe, pentru a nu da mortilor laturi de spalaturi.

Amintirile ma inunda din copilarie. O vad pe bunica facand cozonaci si pasca in cuptorul din lut si caramida rosie, o vad pe mama vopsind oua si pregatind carnea pentru racituri (piftie), parjoale si sarmale, vad dealurile din fata casei pline de ruguri inalte, unde prin intunericul noptii, abia perceptibil, se vad umbrele grupurilor de tineri care invartesc de zor, Joimarita. Acum s-a mai pierdut din aceasta traditie si in loc de 10 ruguri care luminau satul, daca poti zari unul-doua. Focul era intretinut cu anvelope uzate, in pofida supararii ecologistilor. Asa era atunci si acum, insa pe vremea strabunilor mei focul era intretinut cu paie si lemne. Traditiile se pierd, vin altele.
Atunci, stateam pe prispa casei bunicii si priveam entuziasmata acele flacari care atingeau cerul. Simteam ca se apropie Pastele cu toate simturile omenesti - vazul, auzul, mirosul. Dupa ce incepea sa-mi fie frig si repetand odata cu cetele de tineri "Joi-Mari, Joi!", fugeam in casa, atrasa de mirosul de cozonac, proaspat scos din cuptor si pus la loc de cinste in Casa Mare. Sterpeleam cate o bucatica ca sa nu observe bunica. Cozonacul era dulce si aromat, avea stafide si nuci, or dulceata de trandafir, era uns cu apa cu zahar ca sa straluceasca si presarat cu bobite mici si colorate. Cozonacul era facut in tave dreptunghiulare, iar pasca in tave rotunde de marimea unui fund de galeata, umpluta cu branza dulce si stafide. Insa, bunica nu uita sa faca unele pasculite mici pe care le cocea in cani de lut, de marimea palmei.

Se intampla ca in vreun an sa uit pisica in casa, atunci cand ma furisam la gustat cozonac si bunica sa se trezeasca cu cate un cozonac ros pe jumatate. Suparata, dar zambitoare, ne intreba pe fiecare, cine a lasat pisica in casa. Nu m-a prins niciodata, sau poate nu a vrut sa ma prinda, ca in fond, ce mai conta, fapta era facuta.

In prezent, cel mai simplu e sa coci cozonacii, cumparandu-i din magazin. Dar amintirile acelor timpuri aromate si pline de spiritualitate, raman sa dainuiasca in mintea si sufletul nostru.

Va doresc o saptamana luminata, liniste si pace, dragii mei!