Moldovenii s-au nascut

Astazi m-am trezit cu dor. Stiu, EA nu e bogata si nu poate sa-mi ofere mie aproape nimic. Stiu, EA e vinovata pentru despartirea noastra, dar nu conteaza asta, nu conteaza faptul ca ne despart 3000 mii de km si ca EA m-a trimis sa indur ploi si frig, cand acolo la EA e soarele acela care imi poate alina dorul. Nu conteaza nici faptul ca atunci cand ma duc in vizita la EA, ma simt mai straina decat printre straini. Eu o iubesc si mi-e dor. Mi-e dor de EA, de Moldova mea draga, cu izvoare soptind liniste si relaxare, cu un stapan al cerului cu mii de raze in evantai care e mai frumos ca oriunde, cu florile, cu mirosul copilariei, cu mama si tata care se uita din ce in ce mai des spre poarta, cu dealurile si campiile...

Moldova, vazuta de la inaltimea pasarii in zbor pare un margaritar revarsat pe intinsul batran continent. E bogatia cea mai de pret care mi-a ramas in amintire.

Si pentru ca ma apuca melancolia, e musai sa ascult si cateva melodii la tema. Zdobii sunt printre putinii care canta pentru moldoveni si despre ei. "Moldovenii s-au nascut" e o realitate, insa chiar daca destinul e unul nu prea fericit, melodia e vesela. Va invit sa va delectati atat cu melodia si versurile cat si cu videoclipul:

Si daca e weekend e veselie. Ionel Istrati a tinut sa imi inveseleasca aceasta sambata:

Igor Cuciuc ne aduce, in versurile sale, voie buna, de care moldovanul nu duce lipsa:



Multumesc Elly Weiss. Happy Weekend!

Sanctuar pe bord

Reflexia gingasiei: Mac si floare de salcam

Mulumesc SoriN!

Flori de mai

Ne-am cunoscut in luna mai

Cand trandafirii infloresc

Si tot amurgul in vapai

Eu iti spuneam ca te iubesc

Eram noi tineri fericiti

Si pasarile ne cantau

Eram noi doi indragostiti

Si florile ne zambeau

Cand vine dragostea in luna mai

Iti canta inima ai ai

Si primul tau sarut in luna mai

E un drum de la inceput ai ai

Te cheama dragostea in luna mai

N-ai teama tu de ea ai ai

Iti canta sufletul in luna mai

Si fericit tu esti ai ai!

Versuri din melodia "Luna mai", scrise de Ian Raiburg

P.S. La multi ani dragilor mei, sarbatoriti in luna lui Florar: Natalita Seul, Liudca si Cristinush Birca, nasica Valentina Ceban. Mirosul florilor de mai sa va imbete-n fericire, sanatate si iubire!

Thanks Floral Love!

Astazi doar mac

In Anglia ploua de cateva zile, iar gandul meu e la macii de acasa.

Multumesc pentru gazduire Carmen!

Super-eroul de marti seara

In 2012 am fost una dintre cele mai mari consumatoare de filme, la cinema sau la calculator, SF sau povesti bazate pe realitate, romantice sau actiune, drame sau comedii. Orice. Am facut si o cronica a filmelor din anul trecut.

Anul asta, daca am vazut zece filme e mult. Cred ca pe toate le-am vazut in luna februarie, despre care am si scris la un moment dat. Atunci am avut parte numai de filme chiar bune: Lincoln, Impossible, Flight, This is 40 or Silver Linings Playbook si Les Miserables. Filme memorabile pe care le-as revedea.

De saptamana trecuta, am revenit la vechiul obicei - cate un film pe seara sau doua.

Inainte sa iau in piept cei 2500 de km de la Pitesti la Londra am trecut pe la mall unde inevitabil am fost la cinema. Filmul ales Iron Man 3. Am vazut si primele doua parti din Iron Man si Avengers si cu siguranta ma voi uita si la urmatoarele parti ale acestor doua filme. De ce sunt asa hotarata? Nu, nu pentru efecte speciale, desi au fost din plin si bine facute, nu, nu pentru 3D, ca nu-s o fana a genului, nu, nu doar pentru ca imi plac filmele cu super eroi, caci nu este asa, ci din pasiune pentru rolurile carismatice, din placerea de a privi un film captivant si uimitor de amuzant,  pentru ca in loc sa stau si sa privesc cine stie ce descoperiri filosofice si filme greoaie gen Cloud Atlas, pot, foarte simplu, sa privesc un film ca Iron Man si sa ma relaxez.

Imi place mult, chiar foarte mult, carisma pe care o are Tony Stark. Putem invata de la el puterea de a iesi din situatii complicate, umorul caracteristic personajului, comportamentul natural fata de actiuni si fata de cei care il inconjoara. Nu e un personaj fortat, e spontan, ironic, mandru de conditia care o are, aproape infailibila.

In noul film al celor de la Marvel, imi mai place ca personajul Tony Stark, interpretat de Robert Downey Jr
(daca o fi la fel de carismatic si in realitate m-as marita un pic cu el:)), a capatat noi nuantari de caracter, ca pana si el poate pune mai presus de propria persoana pe cineva, pe fiinta pe care o iubeste in felul sau haotic - Papper, interpretata de Gwyneth Paltrow , acest lucru fiind ceva cu totul nou pentru omul din spatele costumului de otel. E mai uman in noul film, dar la fel de puternic si hotarat fara costum, iese din situatii imprevizibile prin inteligenta sa, chiar si fara alter ego.

Cand privesc un film care are in spate mai multe parti, imi doresc ca acel film sa-si pastreze legatura cu ideea de la care a pornit filmul, pe cat posibil sa-si pastreze actorii, toate in asa fel incat sa-ti dea impresia ca povestea continua. Ei bine, Iron Man 3 intruneste aceste conditii, face legatura si cu rolul pe care la avut in Avengers, filmul meu preferat de anul trecut. Am primit filmul Avengers cu mult scepticism. Inca un film cu super-eroi si nu unul ci 6, mi-am zis WTF, ce naiba, n-au si astia ce face. Insa mi-am facut curaj sa-l privesc, dupa ce am citit o sumedenie de pareri si aproape toate pozitive. Ce poate fi mai rau decat un super-erou? 6 super-eroi intr-un singur film. Dar ce poate fi mai bun de cat un film cu super-eroi? Avengers! Legatura pe care o are Avengers, foarte subtil nuantata, cu Iron Man 3, ma face sa-mi doresc sa vad continuarea celor doua filme, caci si in unul si in celalalt fazele amuzante sunt la ele acasa.

Nu te astepta la un film care sa trateze teme filozofice, sociale sau politice, nici ca vreodata ar avea vreo sansa la vreun Oscar, poate doar din perspectiva efectelor speciale, ci e un film usor de digerat, amuzant, cu personaje bine construite si atractive. E un film pentru o seara relaxanta. Nu cred ca o anumita categorie de varsta si/sau sociala l-ar gasi potrivit, dar ar putea incerca, cine stie poate ca va va pica cu tronc.

P.S. Decat sa povestesc eu filmul, eu care n-am talent nici la povestit nici la cronici, mai bine il privesti.

Vizionare placuta!

UN AN deja?

Va promisesem, la un moment dat, ceva detalii despre cum am petrecut aniversarea de un an a casatoriei. Ei bine, timp nu prea am avut de sarbatorit pentru ca anul asta, Pastele ne-a furat sarbatoarea, dar am amintit, din cand in cand, printre ciocnit de oua si Hristos a Inviat, ca avem deja un an. UN AN deja? Daca e sa fiu sincera, nu stiu cand a trecut si nu stiu nici cand au trecut 7 ani de la primele sarutari furate si sfioase.

Ca sa n-o dau in melancolie, am sa va arat cateva poze de la sedinta foto ad-hoc, realizata de noi doi - eu model si sotul fotograf. Am pus mana pe rochia de mireasa care inca mai atarna in sifonier si pe care nu ma lasa sufletul sa o dau, pe costumul de mire care n-a mai fost imbracat de atunci si am pornit spre livada care speram sa mai fie inflorita. Da, mai avea doua-trei flori din fericire.

Si pentru ca in ziua nuntii fotograful a uitat sa ne faca o poza speciala cu verighetele, am zis ca acum e momentul: 

In urma cu un an, la nunta noastra, rochia imi era un pic larguta. Acum abia am incaput:))).

Gata, va las, am plecat la sala. Vreau sa incap si la anul in rochie. Ea va fi un fel de pat a lui Procust. Daca nu ma incadrez voi taia de ici, voi pune colo.

Un inceput de saptamana reusit va doresc!

Mirosul amintirilor - floare de salcam.

Ma simt plutind, pleoapele sunt grele, iar gandurile imprastiate, fara dileme rutinare. Nu reusesc sa ma dumeresc unde sunt, ce sunt si mai cu seama cine sunt. Peste obraji simt o mangaiere calda, iar in nari un miros fin a ceva placut, atat de placut si cunoscut. Nu reusesc sa deslusesc de unde vine mirosul si nici ce anume miroase. E un miros dulceag. Parca miroase a copilarie, or poate a fericire. Ba nu, cred ca a lipsa de griji si chiar a liniste.

Aud usa camerei mele cum se deschide. In camera intra mama, o simt dupa pasul apasat. Se indreapta spre geam si il deschide pe jumatate. Pleaca, apoi revine cu o creanga pe care o pune in vaza de pe noptiera. 

Eu sunt la hotarul dintre vis si trezire. Am ochii inchisi si nu o vad pe mama. In moleseala de dimineata imi e prea lene sa deschid ochii. Ma cuibaresc mai adanc sub plapuma moale si pufoasa, lasandu-mi doar obrajii sub adierea aceea racoroasa a diminetii care intra prin geam. Nu o vad pe mama, in schimb o aud deslusit. Cu ochii mintii imi imaginez ce face, doar ascultand diversele sunete. Aud usa inchizandu-se in spatele ei. Am ramas doar eu, ciripitul care imi clateste auzul si mirosul acela dulceag care ajunge pana la mine.

E un miros puternic si ademenitor, fin si dulce. Nu foarte dulce. Ma indeamna sa lenevesc in pat si sa-l respir adanc, astfel incat sa-mi patrunda fiecare celula care at trebui sa se trezeasca, dar nu o face.
Nu stiu cat am stat asa, in starea aceea, insa treptat am deschis un ochi, apoi al doilea si am inceput sa deslusesc inconstienta mea. Ca o felina ma intind in patul caldut, a lene ma ridic pe jumatate din cearsafurile ce miros a flori primavaratice si privesc spre noptiera. 

Acolo printre firele de gerbera se inalta zvelta o creanga cu flori de salcam. Florile albe, adunate in mai multi ciorchini, ma privesc ademenitor. Mirosul lor mi-a umplut camera. Ma las pe coate si inchid ochii. Azi e duminica, am voie sa sa-mi intind mulschii plictisiti de atata miscare, fix cat isi doresc ei.

Cu ochii asa inchisi, ma teleportez in copilarie, in curtea bunicii. Vad cei 3 salcami rotati din partea stanga a portii ei de lemn si un arbore cu coroana foarte inalta si rotata din dreapta. Nu stiu denumirea acelui copac insa stiu ca era foarte inalt si multe amintiri din copilarie ma leaga de el. Unul dintre bratele-i viguroase si l-a intins in curte. Era un brat puternic si gratios de parca ar fi invitat o femeie la dans. Pe acel brat, frate-meu, care este mai mare, a agatat o funie groasa care ajungea la mai putin de un metru deasupra pamantului. La capatul de jos a innodat o bucata dintr-o creanga de copac, rotunda si bine slefuita. Noi am numit aceasta gaselnita, leagan. Astfel, zilele insorite le petreceam pe coclauri impreuna cu copii de varsta mea, iar cand ne intorceam acasa, dupa ce mama ne apostrofa cu cate doua perechi de palme la fund, eu ma refugiam in leaganul acela improvizat si visam la drumetii lungi si indepartate respirand in piept, adanc, aerul placut al serii amestecat cu mirosul de floare de salcam, iar frate-meu se aseza sub copac si se juca cu Tetrisul. Apoi acel leagan improvizat a fost inlocuit de catre tata, cu unul mesterit pe piloni de fier, numit in zona mea nu leagan ci scranciob. La acel scranciob se adunau toti copiii de prin vecini, caci era unicul. Eu si frate-meu eram tare mandri si le dadeam voie sa se dea doar cate 5 minute fiecare. Acum nu mai sunt nici salcamii, nici acel copac cu leagan, nici scranciobul, nici poarta bunicii si nici bunica care ne alinta cu bunatati. Au ramas doar amintirile acelor frumoase si inmiresmate seri de mai si iunie.

Imi simt coatele amortite si hotarasc sa ma dau jos din pat. Pun halatul pe mine, rup cateva flori din crenguta de salcam si le arunc in gura. Sunt dulci si aromate, incep sa simt cum celulele mele nervoase se trezesc de-a binelea. Imi place sa mananc floare de salcam, la fel ca in copilarie. Albinelor le place floarea de salcam, mie de ce sa nu-mi placa? Apoi ma duc la bucatarie. Mama toarna in cesti ceai aromat din floare uscata de salcam, iar alaturi intr-un borcanas se afla miere de mai, pe care albinele au adunat-o din florile de salcam in anul trecut. Eu nu mananc miere, dar imi place s-o miros si rar, foarte rar mai indulcesc ceaiurile din comert care nu au nici o aroma si nici gust. Eu nu mananc miere, insa fratele meu o devoreaza pe paine, in ceai, in prajituri, ori doar miere. Prefera mierea de mai, adica mierea de salcam, e cea mai aromata.
Si asa, adunati toti, in jurul mesei, cu cate o ceasca de ceai de salcam in fata, ne povestim intamplarile din pribegie. Din pacate, se intampla ca doar la sarbatori sa stam in jurul mesei, adunati toti, parinti si copii, copii casatoriti care au facut-o pe mama sa mai puna in plus doua scaune la masa si sa mai toarne doua cesti cu ceai. Totul in jur miroase a ACASA.

Aseara am ajuns la Londra, dupa ce am strabatut Europa. N-am luat decat amintirile cu mine, altceva n-am reusit sa inghesui in bagaje. Asa am crezut, insa pe masura ce despachetam un iz de copilarie si dor de mama m-a izbit in nas. Era de la florile uscate de salcam pe care mama mi le-a strecurat subtil in geanta plina cu arome familiare: cozonac, prajituri cu vanilie, patrunjel si leustean verde (pe care il voi congela si apoi voi avea de dat savoare ciorbelor), ceai de floare de tei si de salcam, ceai de soc si iasomie, ceai de musetel si macese.

La Londra abia infloreste salcamul, de fapt nu cred ca-i salcam ceea ce am fotografiat azi dimineata, dar seamana foarte mult cu cel de acasa. Aceste flori tin umbra pragului casei unde locuiesc.

Dupa o vacanta de o luna, alintata de mama si cu somn prelungit pana pe la 10 dimineata, e greu sa ma acomodez programului "eight to five" si trezit la 5 jumate dimineata, cand e cel mai dulce somn. In asemenea conditii doar ceaiul din floare de salcam ma mai poate revigora si trezi din starea de zombie de care inca n-am scapat.

Cu multe multumiri, postul acesta participa la Povestea Parfumata gazduita de Mirela Pete, alaturi de ceilalti participanti: Irealia, Viniela, Ion Usca, Samewhiteblue, Baghi, Mala, Silving, Sonia. 

Melancolie

Un vant razlet isi sterge lacrimile reci pe geamuri.

Ploua.

Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata durerea,

ce-o simt n-o simt in mine,

in inima,

in piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Si altoita pe fiinta mea imensa lume

cu toamna si cu seara ei

ma doare ca o rana.

Spre munti trec nori cu ugerele pline.

Si ploua.

Lucian Blaga     

Mai multe reflexii vedeti la SoriN.

Cer mai frumos ca ACASA nu exista!

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, insa unii mai cu mot au continuat cu "dar s-a mutat la oras!". La oras? Nuuu, niciodata! In alergarea infernala de la oras vesnicia nu are ragazul de a se stabili. Am simtit-o. Vesnicia, desi nascuta la sat, dispare undeva. Unde, nici eu nu stiu. Si totusi, daca te opresti sa admiri, pentru cateva clipe, cerul instelat, vei realiza ca nicaieri, in orice colt de oras nu te-ai duce or in orice alt colt de lume nu ai ajunge cerul nu e ca la sat, nu e ca la sat acasa.
Intr-o astfel de seara instelata, intr-o seara cu miros de liliac si de cozonac, cand copiii ratacitori se intorc acasa de sarbatori, am iesit la o plimbare prin sat. Nu in satul meu, eram in vizita. Luminile prin sat sunt putine, mai mult pe la geamuri. Ochii s-au obisnuit cu intunericul destul de repede, nici nu mai e nevoie de felinare aprinse pe strada.

Asa, pe dibuite, am ajuns in fata unei mici piete, numita, in Moldova, plosheadca. Plosheatca este un cuvant rusesc, mostenit de pe vremea ocuparii sovietice. Ghidul meu imi spune, "aici se fac, de obicei, dansuri, aici se aduna oamenii la sarbatorile satului, petrec, asculta muzica live, beau, canta, se revad dupa multi ani poate. Aici e vatra satului." In partea dreapta, daca stai cu spatele spre drumul national, creste o micuta livada de dud. De fapt, livada e prea mult spus, e un fel de parculet. Vizavi, se inalta mandru Caminul Cultural, devenit intre timp Discoteca sau Club. Imi povesteste ghidul "Aici veneam la dansuri, aici se intalneau tinerii, aici isi spuneau prima data "Vreai sa fii prietena mea?", aici faceau cunostinta unii cu altii. Aici am pus bazele familiei mele, in urma cu zece ani! Si prietenia cu sotul tau a pornit de la un creion, dar tot aici...". Interesanta poveste imi spune, inainte de a ma indemna sa pasim pragul acelui Camin Cultural, devenit discoteca. Imi zice "Hai sa intram, n-am mai fost de mult aici si sunt curioasa ce mai este, vreau sa-ti arat unde am copilarit si unde mi-am petrecut adolescenta...". Sunt de acord, mai ales, ca prin usa deschisa se auzea muzica.
Pasesc pragul si raman uimita. In intunericul strapuns doar de un sir luminite, probabil luate de pe un brad de Craciun si in sunetele puternice ale difuzorului, se aflau ... fix 3 oameni: eu, prietena si un DJ. Fac ochii roata si incerc sa deslusesc prin intuneric vreo umbra, dar nimic. Nici zare de om si era trecut de 11 seara. Iesim, caci n-aveam ce sa mai facem acolo. Nu eram dezamagita, nici eu, nici ea, stiam deja ca asa au ajuns casele de cultura sau caminele culturale in satele moldovenesti - pustii.

Afara rasarea luna si in lumina emanata de ea am putut sa vad umbrele unor copii, aproape adolescenti, stand sub pomi, in grupuri restranse, cu sticle in mana. Banuiesc ca erau cu bere, dar nu bag mana in foc. Muzica se auzea si afara, dar nimeni nu mai dadea atentie acelor sunete.

Ma intreaba "stii care e povestea creionului?". Zic Nu. Imi povesteste: "In urma cu zece ani, cu exact 10 ani (ce aniversare!), m-am intalnit cu baiatul cu care m-am casatorit mai tarziu. L-am intalnit la un gratar organizat de un prieten comun pe la amiaza, nu ne-am dat mare atentie, insa seara, la intalnirea in discoteca, el, desi a venit insotit de o fata, m-a invitat la dans. Dupa vreo doua melodii mi-a cerut numarul de telefon, dar cum n-avea pe ce scrie s-a dus mai intai sa caute pix si foaie. De fapt i-a dat aceasta insarcinare prietenului lui care, de foaie n-a putut face rost, dar a facut rost de creion. Numarul meu de fix, caci pe atunci prea putini aveau mobile, l-a scris pe o cutie de tigari. Apoi urmeaza ce a urmat. Prietenul lui era si este sotul tau..." Asa a inceput prietenia lor, a sotului meu cu ea, de la un creion, apoi si a mea cu ea, presupun ca tot de la creionul ala se trage... Dupa toata aceasta poveste a tinut sa adauge: "Cer mai frumos ca aici nu este, stelele sunt mai aproape decat oriunde, e atat de frumos si de linistit, ma deconectez de orice probleme aici..." Am vrut s-o contrazic, caci mie mi se pare ca nu exista cer mai frumos si stele mai aproape decat in satul meu, dar, probabil as fi incercat in zadar s-o contrazic. Insa am concluzionat: Cer mai frumos ca ACASA nu exista.

P.S. Pentru mine urmeaza cateva zile agitate si obositoare - un drum lung departe de acest cer instelat. Il iau cu mine in amintire pentru ca nu pot sa-l pun in geanta de bagaj.

Pe voi, insa, va las in compania gandurilor lui Lucian Blaga. Astazi e ziua cand El s-a nascut si odata cu el si nemuritoarele lui opere:

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.

Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.

Aici orice gand e mai incet,

Si inima-ti zvacneste mai rar,

ca si cum nu ti-ar bate in piept,

ci adanc in pamant undeva.

Aici se vindeca setea de mantuire

si daca ti-ai sangerat picioarele

te asezi pe un podmol de lu.

Uite, e seara.

Sufletul satului falfaie pe langa noi,

ca un miros sfios de iarba taiata,

ca o cadere de fum din stresini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte inalte.

Papadii de pus in rama

E vesela, plina de energie si ma inspira - una dintre finutele mele!

Sa aveti o minunata zi de Miercuri fara cuvinte!