UN AN deja?

Va promisesem, la un moment dat, ceva detalii despre cum am petrecut aniversarea de un an a casatoriei. Ei bine, timp nu prea am avut de sarbatorit pentru ca anul asta, Pastele ne-a furat sarbatoarea, dar am amintit, din cand in cand, printre ciocnit de oua si Hristos a Inviat, ca avem deja un an. UN AN deja? Daca e sa fiu sincera, nu stiu cand a trecut si nu stiu nici cand au trecut 7 ani de la primele sarutari furate si sfioase.

Ca sa n-o dau in melancolie, am sa va arat cateva poze de la sedinta foto ad-hoc, realizata de noi doi - eu model si sotul fotograf. Am pus mana pe rochia de mireasa care inca mai atarna in sifonier si pe care nu ma lasa sufletul sa o dau, pe costumul de mire care n-a mai fost imbracat de atunci si am pornit spre livada care speram sa mai fie inflorita. Da, mai avea doua-trei flori din fericire.

Si pentru ca in ziua nuntii fotograful a uitat sa ne faca o poza speciala cu verighetele, am zis ca acum e momentul: 

In urma cu un an, la nunta noastra, rochia imi era un pic larguta. Acum abia am incaput:))).

Gata, va las, am plecat la sala. Vreau sa incap si la anul in rochie. Ea va fi un fel de pat a lui Procust. Daca nu ma incadrez voi taia de ici, voi pune colo.

Un inceput de saptamana reusit va doresc!

Mirosul amintirilor - floare de salcam.

Ma simt plutind, pleoapele sunt grele, iar gandurile imprastiate, fara dileme rutinare. Nu reusesc sa ma dumeresc unde sunt, ce sunt si mai cu seama cine sunt. Peste obraji simt o mangaiere calda, iar in nari un miros fin a ceva placut, atat de placut si cunoscut. Nu reusesc sa deslusesc de unde vine mirosul si nici ce anume miroase. E un miros dulceag. Parca miroase a copilarie, or poate a fericire. Ba nu, cred ca a lipsa de griji si chiar a liniste.

Aud usa camerei mele cum se deschide. In camera intra mama, o simt dupa pasul apasat. Se indreapta spre geam si il deschide pe jumatate. Pleaca, apoi revine cu o creanga pe care o pune in vaza de pe noptiera. 

Eu sunt la hotarul dintre vis si trezire. Am ochii inchisi si nu o vad pe mama. In moleseala de dimineata imi e prea lene sa deschid ochii. Ma cuibaresc mai adanc sub plapuma moale si pufoasa, lasandu-mi doar obrajii sub adierea aceea racoroasa a diminetii care intra prin geam. Nu o vad pe mama, in schimb o aud deslusit. Cu ochii mintii imi imaginez ce face, doar ascultand diversele sunete. Aud usa inchizandu-se in spatele ei. Am ramas doar eu, ciripitul care imi clateste auzul si mirosul acela dulceag care ajunge pana la mine.

E un miros puternic si ademenitor, fin si dulce. Nu foarte dulce. Ma indeamna sa lenevesc in pat si sa-l respir adanc, astfel incat sa-mi patrunda fiecare celula care at trebui sa se trezeasca, dar nu o face.
Nu stiu cat am stat asa, in starea aceea, insa treptat am deschis un ochi, apoi al doilea si am inceput sa deslusesc inconstienta mea. Ca o felina ma intind in patul caldut, a lene ma ridic pe jumatate din cearsafurile ce miros a flori primavaratice si privesc spre noptiera. 

Acolo printre firele de gerbera se inalta zvelta o creanga cu flori de salcam. Florile albe, adunate in mai multi ciorchini, ma privesc ademenitor. Mirosul lor mi-a umplut camera. Ma las pe coate si inchid ochii. Azi e duminica, am voie sa sa-mi intind mulschii plictisiti de atata miscare, fix cat isi doresc ei.

Cu ochii asa inchisi, ma teleportez in copilarie, in curtea bunicii. Vad cei 3 salcami rotati din partea stanga a portii ei de lemn si un arbore cu coroana foarte inalta si rotata din dreapta. Nu stiu denumirea acelui copac insa stiu ca era foarte inalt si multe amintiri din copilarie ma leaga de el. Unul dintre bratele-i viguroase si l-a intins in curte. Era un brat puternic si gratios de parca ar fi invitat o femeie la dans. Pe acel brat, frate-meu, care este mai mare, a agatat o funie groasa care ajungea la mai putin de un metru deasupra pamantului. La capatul de jos a innodat o bucata dintr-o creanga de copac, rotunda si bine slefuita. Noi am numit aceasta gaselnita, leagan. Astfel, zilele insorite le petreceam pe coclauri impreuna cu copii de varsta mea, iar cand ne intorceam acasa, dupa ce mama ne apostrofa cu cate doua perechi de palme la fund, eu ma refugiam in leaganul acela improvizat si visam la drumetii lungi si indepartate respirand in piept, adanc, aerul placut al serii amestecat cu mirosul de floare de salcam, iar frate-meu se aseza sub copac si se juca cu Tetrisul. Apoi acel leagan improvizat a fost inlocuit de catre tata, cu unul mesterit pe piloni de fier, numit in zona mea nu leagan ci scranciob. La acel scranciob se adunau toti copiii de prin vecini, caci era unicul. Eu si frate-meu eram tare mandri si le dadeam voie sa se dea doar cate 5 minute fiecare. Acum nu mai sunt nici salcamii, nici acel copac cu leagan, nici scranciobul, nici poarta bunicii si nici bunica care ne alinta cu bunatati. Au ramas doar amintirile acelor frumoase si inmiresmate seri de mai si iunie.

Imi simt coatele amortite si hotarasc sa ma dau jos din pat. Pun halatul pe mine, rup cateva flori din crenguta de salcam si le arunc in gura. Sunt dulci si aromate, incep sa simt cum celulele mele nervoase se trezesc de-a binelea. Imi place sa mananc floare de salcam, la fel ca in copilarie. Albinelor le place floarea de salcam, mie de ce sa nu-mi placa? Apoi ma duc la bucatarie. Mama toarna in cesti ceai aromat din floare uscata de salcam, iar alaturi intr-un borcanas se afla miere de mai, pe care albinele au adunat-o din florile de salcam in anul trecut. Eu nu mananc miere, dar imi place s-o miros si rar, foarte rar mai indulcesc ceaiurile din comert care nu au nici o aroma si nici gust. Eu nu mananc miere, insa fratele meu o devoreaza pe paine, in ceai, in prajituri, ori doar miere. Prefera mierea de mai, adica mierea de salcam, e cea mai aromata.
Si asa, adunati toti, in jurul mesei, cu cate o ceasca de ceai de salcam in fata, ne povestim intamplarile din pribegie. Din pacate, se intampla ca doar la sarbatori sa stam in jurul mesei, adunati toti, parinti si copii, copii casatoriti care au facut-o pe mama sa mai puna in plus doua scaune la masa si sa mai toarne doua cesti cu ceai. Totul in jur miroase a ACASA.

Aseara am ajuns la Londra, dupa ce am strabatut Europa. N-am luat decat amintirile cu mine, altceva n-am reusit sa inghesui in bagaje. Asa am crezut, insa pe masura ce despachetam un iz de copilarie si dor de mama m-a izbit in nas. Era de la florile uscate de salcam pe care mama mi le-a strecurat subtil in geanta plina cu arome familiare: cozonac, prajituri cu vanilie, patrunjel si leustean verde (pe care il voi congela si apoi voi avea de dat savoare ciorbelor), ceai de floare de tei si de salcam, ceai de soc si iasomie, ceai de musetel si macese.

La Londra abia infloreste salcamul, de fapt nu cred ca-i salcam ceea ce am fotografiat azi dimineata, dar seamana foarte mult cu cel de acasa. Aceste flori tin umbra pragului casei unde locuiesc.

Dupa o vacanta de o luna, alintata de mama si cu somn prelungit pana pe la 10 dimineata, e greu sa ma acomodez programului "eight to five" si trezit la 5 jumate dimineata, cand e cel mai dulce somn. In asemenea conditii doar ceaiul din floare de salcam ma mai poate revigora si trezi din starea de zombie de care inca n-am scapat.

Cu multe multumiri, postul acesta participa la Povestea Parfumata gazduita de Mirela Pete, alaturi de ceilalti participanti: Irealia, Viniela, Ion Usca, Samewhiteblue, Baghi, Mala, Silving, Sonia. 

Melancolie

Un vant razlet isi sterge lacrimile reci pe geamuri.

Ploua.

Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata durerea,

ce-o simt n-o simt in mine,

in inima,

in piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Si altoita pe fiinta mea imensa lume

cu toamna si cu seara ei

ma doare ca o rana.

Spre munti trec nori cu ugerele pline.

Si ploua.

Lucian Blaga     

Mai multe reflexii vedeti la SoriN.

Cer mai frumos ca ACASA nu exista!

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, insa unii mai cu mot au continuat cu "dar s-a mutat la oras!". La oras? Nuuu, niciodata! In alergarea infernala de la oras vesnicia nu are ragazul de a se stabili. Am simtit-o. Vesnicia, desi nascuta la sat, dispare undeva. Unde, nici eu nu stiu. Si totusi, daca te opresti sa admiri, pentru cateva clipe, cerul instelat, vei realiza ca nicaieri, in orice colt de oras nu te-ai duce or in orice alt colt de lume nu ai ajunge cerul nu e ca la sat, nu e ca la sat acasa.
Intr-o astfel de seara instelata, intr-o seara cu miros de liliac si de cozonac, cand copiii ratacitori se intorc acasa de sarbatori, am iesit la o plimbare prin sat. Nu in satul meu, eram in vizita. Luminile prin sat sunt putine, mai mult pe la geamuri. Ochii s-au obisnuit cu intunericul destul de repede, nici nu mai e nevoie de felinare aprinse pe strada.

Asa, pe dibuite, am ajuns in fata unei mici piete, numita, in Moldova, plosheadca. Plosheatca este un cuvant rusesc, mostenit de pe vremea ocuparii sovietice. Ghidul meu imi spune, "aici se fac, de obicei, dansuri, aici se aduna oamenii la sarbatorile satului, petrec, asculta muzica live, beau, canta, se revad dupa multi ani poate. Aici e vatra satului." In partea dreapta, daca stai cu spatele spre drumul national, creste o micuta livada de dud. De fapt, livada e prea mult spus, e un fel de parculet. Vizavi, se inalta mandru Caminul Cultural, devenit intre timp Discoteca sau Club. Imi povesteste ghidul "Aici veneam la dansuri, aici se intalneau tinerii, aici isi spuneau prima data "Vreai sa fii prietena mea?", aici faceau cunostinta unii cu altii. Aici am pus bazele familiei mele, in urma cu zece ani! Si prietenia cu sotul tau a pornit de la un creion, dar tot aici...". Interesanta poveste imi spune, inainte de a ma indemna sa pasim pragul acelui Camin Cultural, devenit discoteca. Imi zice "Hai sa intram, n-am mai fost de mult aici si sunt curioasa ce mai este, vreau sa-ti arat unde am copilarit si unde mi-am petrecut adolescenta...". Sunt de acord, mai ales, ca prin usa deschisa se auzea muzica.
Pasesc pragul si raman uimita. In intunericul strapuns doar de un sir luminite, probabil luate de pe un brad de Craciun si in sunetele puternice ale difuzorului, se aflau ... fix 3 oameni: eu, prietena si un DJ. Fac ochii roata si incerc sa deslusesc prin intuneric vreo umbra, dar nimic. Nici zare de om si era trecut de 11 seara. Iesim, caci n-aveam ce sa mai facem acolo. Nu eram dezamagita, nici eu, nici ea, stiam deja ca asa au ajuns casele de cultura sau caminele culturale in satele moldovenesti - pustii.

Afara rasarea luna si in lumina emanata de ea am putut sa vad umbrele unor copii, aproape adolescenti, stand sub pomi, in grupuri restranse, cu sticle in mana. Banuiesc ca erau cu bere, dar nu bag mana in foc. Muzica se auzea si afara, dar nimeni nu mai dadea atentie acelor sunete.

Ma intreaba "stii care e povestea creionului?". Zic Nu. Imi povesteste: "In urma cu zece ani, cu exact 10 ani (ce aniversare!), m-am intalnit cu baiatul cu care m-am casatorit mai tarziu. L-am intalnit la un gratar organizat de un prieten comun pe la amiaza, nu ne-am dat mare atentie, insa seara, la intalnirea in discoteca, el, desi a venit insotit de o fata, m-a invitat la dans. Dupa vreo doua melodii mi-a cerut numarul de telefon, dar cum n-avea pe ce scrie s-a dus mai intai sa caute pix si foaie. De fapt i-a dat aceasta insarcinare prietenului lui care, de foaie n-a putut face rost, dar a facut rost de creion. Numarul meu de fix, caci pe atunci prea putini aveau mobile, l-a scris pe o cutie de tigari. Apoi urmeaza ce a urmat. Prietenul lui era si este sotul tau..." Asa a inceput prietenia lor, a sotului meu cu ea, de la un creion, apoi si a mea cu ea, presupun ca tot de la creionul ala se trage... Dupa toata aceasta poveste a tinut sa adauge: "Cer mai frumos ca aici nu este, stelele sunt mai aproape decat oriunde, e atat de frumos si de linistit, ma deconectez de orice probleme aici..." Am vrut s-o contrazic, caci mie mi se pare ca nu exista cer mai frumos si stele mai aproape decat in satul meu, dar, probabil as fi incercat in zadar s-o contrazic. Insa am concluzionat: Cer mai frumos ca ACASA nu exista.

P.S. Pentru mine urmeaza cateva zile agitate si obositoare - un drum lung departe de acest cer instelat. Il iau cu mine in amintire pentru ca nu pot sa-l pun in geanta de bagaj.

Pe voi, insa, va las in compania gandurilor lui Lucian Blaga. Astazi e ziua cand El s-a nascut si odata cu el si nemuritoarele lui opere:

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.

Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.

Aici orice gand e mai incet,

Si inima-ti zvacneste mai rar,

ca si cum nu ti-ar bate in piept,

ci adanc in pamant undeva.

Aici se vindeca setea de mantuire

si daca ti-ai sangerat picioarele

te asezi pe un podmol de lu.

Uite, e seara.

Sufletul satului falfaie pe langa noi,

ca un miros sfios de iarba taiata,

ca o cadere de fum din stresini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte inalte.

Papadii de pus in rama

E vesela, plina de energie si ma inspira - una dintre finutele mele!

Sa aveti o minunata zi de Miercuri fara cuvinte!

Ziua cand am ales sa purtam acelasi nume - Hristos a Inviat!

O sa incep prin a-mi cere scuze ca nu am timp de un post mai de Doamne ajuta. Am, insa, motive intemeiate a lipsei de timp:
1. E Duminica Pastelui, drept pentru care tin neaparat, cu tot respectul meu, sa va doresc lumina si liniste in gand si in suflet. Aceasta sarbatoare fie pentru voi un motiv, in plus, de a fi alaturi de cei dragi, fiti niste norocosi!
Si chiar de nu-s originala, v-am zis, din lipsa de timp, in noaptea de inviere cand clopotele bat, eu iti spun cu drag Hristos a Inviat!

2. In urma cu exact un an, eu si sotul am ales sa purtam acelasi nume. O zi plina de soare si veselie a fost, iar restul zilelor au ramas la fel. Din fericire!

Deci e dubla sarbatoare pentru noi (eu, sotul si familiile noastre). O sa revin cu detalii despre amandoua evenimentele, in scurt timp.

P.S: poate reusesc maine sa va zic cate oua au fost mai slabe decat al meu:).

Va imbratisez cu drag si va mai zic Hristos a Inviat!

Flowers from everywhere

Un gand bun in Vinerea Mare si multa pace in suflet va doresc!

Din punct de vedere ortodox in Vinerea Mare toate treburile prin gospodarie ar fi trebuit sa fie terminate (pana in Joia Mare), nu se spala, nu se calca, nu se face curat, nu se sacrifica pasari si animale, nu se vopsesc oua, se tine post negru. Nu stiu cati dintre voi pot sa respecte aceste traditii, insa eu nici macar post negru nu mai pot sa tin. Si nu pentru ca nu pot, cred ca nu vreau destul. E usor sa zici nu pot, e simplu. 

Se zice ca daca nu mananci si nu bei nimic pana la asfintit atunci vei avea un mire frumos. Hmm, un motiv in plus pentru fetele nemaritate sa tina post negru. Eu, insa, am un sot frumos si ce mire frumos a fost... dar am tinut post negru sa stiti;) chiar am tinut cand eram mai mica si naiva. Bine, nu murim noi daca nu mancam o zi intreaga, ca n-ar fi prima data. Cand pleci de dimineata la serviciu si nu apuci sa bei macar un ceai toata ziua tot post negru se numeste cred, dar n-are aceeasi valoare ca cel din Vinerea Pastelui.

In sfarsit, va doresc o zi cat mai frumoasa si pregatiri de Paste cat mai usoare!

Va imbratisez si va ofer un buchet de flori primavaratice sa va aline simturile.

British Spring Flowers:

Flowers from Moldova

I share this beautiful flowers with Floral Love.

3 secunde de levitatie

Zilele friguroase de iarna si de primavara intarziata le-am alinat uitandu-ma la poze de vara. In Marea Britanie rar prinzi zile atat de calduroase incat sa-ti permiti sa faci o baie in mare. Vara trecuta, insa, am avut cateva weekend-uri pline de soare si apa sarata. 

Reflexii in reflux

SoriN a lansat provocarea la RIO (Reflexii in oglinda)

Joi-Mari si Joimarita amintirilor

Astazi e ziua cand se deschid mormintele, iar sufletele mortilor se intorc la casele lor, asa spune traditia. Ca o fi asa sau nu, nu stiu, insa ceea ce stiu, este ca in Joia Mare se respecta anumite traditii si ritualuri.

Cand eram mica, aceasta zi, o asteptam la fel ca ziua Pastelui. Era o zi speciala si plina de spiritualitate. Sa va explic de ce: Se zice ca Joimarita este un personaj justitiar, intalnit doar in mitologia romaneasca, care pedepseste oamenii lenesi. Mai multe informatii despre ea gasiti la Anastasia sau aici.
In localitatea de unde sunt eu, Joimarita nu era un personaj de temut, ci o torta plina cu jaratec pe care tinerii o invarteau deasupra capului strigand constant "Joi-Mari, Joi!" si alungand spiritele rele. Joi-Mari era focul care lumina cerul cu flacari inalte. Aceasta se intampla dupa asfintitul soarelui in Joia Mare si continua pana in Sambata Pastelui.

De obicei, ultima joi din postul Pastilor este o zi mai racoroasa, cu posibile ploi. O spune traditia, dar si meteorologii. De cand ma tin minte si pana acum, asa a fost in Joia Mare. Ziua de azi nu face exceptie. Ieri au fost temperaturi de peste 30 de grade C, iar astazi, caldura s-a mai domolit si cerul este plin de nori. Se spune ca aceasta raceala a vremii se datoreaza mortilor a caror prezenta o putem simti prin raceala pe care o emana. Iarasi zic, nu stiu daca o fi asa, dar respectand traditia, oamenii trebuie sa incalzesca aerul facand focul fiecare prin curtea sa, or la poarta, dar si pe dealurile din jurul localitatii. Gospodarii, de obicei, dupa ce au terminat de facut curatenie prin curte, aduna gunoiul care poate arde si ii da foc abia in seara de Joi Mari. Se mai spune ca acest foc apara fiecare gospodarie de spiritele rele si de sufletele care nu-si gasesc locul. Gospodinele, in schimb, coc cozonaci si pasca si vopsesc oua. In aceasta zi nu se mai spala rufe, pentru a nu da mortilor laturi de spalaturi.

Amintirile ma inunda din copilarie. O vad pe bunica facand cozonaci si pasca in cuptorul din lut si caramida rosie, o vad pe mama vopsind oua si pregatind carnea pentru racituri (piftie), parjoale si sarmale, vad dealurile din fata casei pline de ruguri inalte, unde prin intunericul noptii, abia perceptibil, se vad umbrele grupurilor de tineri care invartesc de zor, Joimarita. Acum s-a mai pierdut din aceasta traditie si in loc de 10 ruguri care luminau satul, daca poti zari unul-doua. Focul era intretinut cu anvelope uzate, in pofida supararii ecologistilor. Asa era atunci si acum, insa pe vremea strabunilor mei focul era intretinut cu paie si lemne. Traditiile se pierd, vin altele.
Atunci, stateam pe prispa casei bunicii si priveam entuziasmata acele flacari care atingeau cerul. Simteam ca se apropie Pastele cu toate simturile omenesti - vazul, auzul, mirosul. Dupa ce incepea sa-mi fie frig si repetand odata cu cetele de tineri "Joi-Mari, Joi!", fugeam in casa, atrasa de mirosul de cozonac, proaspat scos din cuptor si pus la loc de cinste in Casa Mare. Sterpeleam cate o bucatica ca sa nu observe bunica. Cozonacul era dulce si aromat, avea stafide si nuci, or dulceata de trandafir, era uns cu apa cu zahar ca sa straluceasca si presarat cu bobite mici si colorate. Cozonacul era facut in tave dreptunghiulare, iar pasca in tave rotunde de marimea unui fund de galeata, umpluta cu branza dulce si stafide. Insa, bunica nu uita sa faca unele pasculite mici pe care le cocea in cani de lut, de marimea palmei.

Se intampla ca in vreun an sa uit pisica in casa, atunci cand ma furisam la gustat cozonac si bunica sa se trezeasca cu cate un cozonac ros pe jumatate. Suparata, dar zambitoare, ne intreba pe fiecare, cine a lasat pisica in casa. Nu m-a prins niciodata, sau poate nu a vrut sa ma prinda, ca in fond, ce mai conta, fapta era facuta.

In prezent, cel mai simplu e sa coci cozonacii, cumparandu-i din magazin. Dar amintirile acelor timpuri aromate si pline de spiritualitate, raman sa dainuiasca in mintea si sufletul nostru.

Va doresc o saptamana luminata, liniste si pace, dragii mei!

Serpuind printre doua popoare

Nistru intre Moldova si Ucraina sub Cetatea Sorocii in Miercurea fara cuvinte.
Miercurea Mare din Saptamana Patimilor sa va aduca liniste in suflet!
Sa aveti o saptamana luminata!