Ca la moldoveni! (II)

Era vineri seara si incepea weekendul, acum doua saptamani, exact ca si acum. Asa cum v-am spus in postarea trecuta, m-am imbarcat in avion si am urcat ultima.  Stewardesa zambitoare imi ureaza "Bine ati venit la bordul avionului nostru!" intr-o limba atat de draga mie si cu un accent atat de dulce. Aproape mi-au dat lacrimile de emotie. Sunt eu, asa, mai emotiva cand ceea ce ma inconjoara ma duce cu gandul la locurile dragi ale copilariei. Poarta un costum rosu si o palariuta din aceeasi culoare. Brosa cu sigla companiei ii da eleganta, iar esarfa ma emotioneaza si mai mult. N-as zice ca sunt foarte nationalista, dar tin mult la natia asta in care m-am nascut. Detest tot ce se intampla in Moldova si politica cel mai mult, insa respect semnele nationale si le iubesc, chiar le iubesc.

Era un avion Embraer 190, cu doua randuri de scaune cate doua. Imi caut locul in partea stanga. Sunt libere amandoua. Prima intrebare care imi vine in minte e "de ce s-o fi inghesuit la imbarcare daca tot sunt locuri libere?". Ma asez, ma fac comoda, imi pun centura, pun telefonul pe fly mode si imi pregatesc aparatul foto.

Pe scaunul din fata mea o mama cu un copil, in spate o alta mama cu copil, in dreapta la fel. Imi zic, am nimerit la fix, daca incep sa planga toti odata, imi trece frica de zbor si imi explodeaza capul. Fetita din spate discuta cu mama si-i punea niste intrebari de m-au blocat si pe mine. Baietelul din fata tipa, urla, se urca pe scaun, se da jos, se invarteste pe acolo, iar tipa, n-are astampar. Vine stewardesa si o roaga pe mamica sa-i puna centura. Mama il roaga, il cearta, iar il roaga, copilul nici n-o baga in seama, dar se aseaza, totusi, pe scaun. In timp ce  stewardesa ne prezinta obisnuitele reguli de zbor, copilul isi scoate centura si se urca pe speteaza scaunului cu fata spre mine, dar nu se uita la mine ci priveste in spatele avionului, iar scote un tipat strident si se aseaza. Insotitoarea de bord vine si ii da o bomboana si ii explica mamei ca daca il dor urechile sa-i puna bomboana in gura si sa inghita. Copilul nu asteapta mult, pune bomboana in gura si o si termina.

Ma uit pe geam. Afara a inceput o ploaie torentiala, o ploaie de aia cu bulbuci. Mi-e frica de zbor, dar n-am facut din asta o fobie. Insa frica se intensifica daca sesizez ca nu prea sunt favorabile conditiile meteo. Ploua si ploua. Avionul si-a pus motoarele in functiune, indreptandu-se spre pista de decolare. Tot ploua, iar avionul meu asteapta. Vad ca un altul de la EasyJet decoleaza, apoi un altul aterizeaza, mai decoleaza unul si observ ca si al meu Air Moldova se indreapta spre pista. Nu mai ploua, ba chiar a iesit si soarele. Aleluia! Zambesc linistita si ma uit pe geam. Tresar la un alt urlet al copilului din fata mea, care nu avea, nici acum, centura pusa. Avionul prinde viteza pe pista, apoi simt ca s-a desprins de pamant.

Frica cea mai mare o simt la decolare si la aterizare, deci va puteti imagina cum aveam inima. Avionul vireaza stanga, inclinandu-se puternic. Un gand nenorocit ma loveste, mi se pare ca s-a inclinat prea rau. Spun o rugaciune in gand si ma rog pentru iertare. Avionul revine in pozitie si eu imi zic ca rugaciunea mea a ajutat. Arunc ochii pe geam, fix spre aripa si mi se pare ca a luat foc. Inima imi batea cu putere si ma manca limba sa chem stewardesa. Holbez ochii ca sa fiu sigura inainte de a intra in panica. In gand mai spun o rugaciune, cred ca tot pe aia de dinainte, iar ma rog de iertare si continui sa ma uit la aripa. Nu, nu se aprinde, dimpotriva. Atunci inteleg ce a fost de fapt - iluzie optica. Era un beculet portocaliu, aprins pe aripa, avionul era ud de la ploaie si in momentul in care viteza tindea spre 800 km/ora, apa aluneca pe acel beculet, dand impresia de flacara. Respir usurata si ma bucur ca mi s-a parut. Iar ma gandesc ca rugaciunea m-a scapat. Fac cateva poze, exact cand avionul s-a ridicat deasupra norilor.

Scot din buzunarul scaunului din fata o revista si incep s-o rasfoiesc. Primul articol care sare in ochi e "cum sa scapi de frica de zbor". Adevarul e ca m-a linistit un picut, nu mult. Mimez relaxare si imi induc si in subconstient aceeasi stare. Apoi trecem printr-o zona de turbulente puternice, avionul se zguduie din toate incheieturile. Copilul din fata continua sa se agite si sa urle ca vrea una, vrea alta, cel din spatele meu mai pune cate-o intrebare de baraj, iar cel de alaturi doarme dus, chiar daca e atata zgomot in avion.

Cu frica in suflet si foamea in stomac, astept sa se serveasca masa. Trecem cu bine si de zona de turbulente, caci nu v-am spus ca am mai spus o rugaciune si astept sa fiu servita. Dupa 2 ore pe autostrada, o ora jumate in aeroport, o jumate de ora la imbarcare si inca o ora de zbor, stomacul meu isi cerea drepturile. O stewardesa zambitoare si amabila imi pune in fata un CORN Seven days Max. Ma gandesc ca a inceput cu desertul, zic ca la moldoveni. Astept si astept cina, fiind 7 seara deja, dar vin bauturile. Cer un pahar cu vin rosu si imi zic ca la masa ar fi bine sa servesc si un pahar cu suc de rosii. I-au o inghititura din vin si cred ca fata mi s-a schimonosit intr-un hal incat stewardesa care impartea ceai si cafea m-a intreabat daca ma simt bine.  Raspund ca da si ma gandesc ca am baut din cel mai prost vin ever. Si asta nu-i ca la moldoveni. Categoric nu-i. Eu ca si iubitoare de vin rosu, n-am baut vin mai bun decat in Moldova, acel vin de casa, facut de tata, atat de rosu incat si paharul ramane colorat in aceeasi culoare, atat de aromat, incat aproape ca simt parfumul strugurilor proaspat culesi, atat de gustos incat iti unge fiecare rotita a corpului facand-o sa functioneze bine. Iau o gura din sucul de rosii ca sa ameliorez gustul prea sec si groaznic al vinului si continui sa astept cina...

Va urma.

Mai multe intamplari amuzante gasiti la draga mea Elly Weiss. Happy Weekend!