Proud to be Moldavian

Nu stiu daca exista om pe lumea asta care sa nu-si iubeasca originile, tara in care s-a nascut si a crescut pana la o anumita varsta, tara care l-a format in multe feluri, care i-a oferit multe bucurii.

Pentru mine aceasta tara ramane a fi Moldova mea draga. De ce o iubesc? De ce sunt mandra de a face parte din aceasta mana de oameni? De ce nu?

Nu vreau sa vorbesc despre realizarile moldoveanului, despre ce a creat sau nu, despre ce a distrus sau nu, despre politica dezastruoasa de la Chisinau, despre independenta subreda, de supusenie pe care o are Moldova fata de anumite state, or despre multele conflicte care exista si mocnesc acolo. Nu vreau sa vorbesc.

Drapelul RM

Ma mandresc ca sunt moldoveanca si atat. N-am nevoie de mai multe motive, caci seva am luat-o din acel pamant.

Oamenii sunt altfel, nu mai buni, nu mai rai, ci doar altfel, sunt ai mei.
Aerul e mai placut, respirat Acasa.
Cand aud muzica copilariei, revad animatiile si filmele ale copilariei, pe care le vizionam la un televizor alb-negru, fara telecomanda, inima mi se inmoaie de dor. Acestea imi genereaza amintiri si fara sa vreau imi apare un zambet pe buze.
Numai un moldovean poate sa inteleaga de ce iubesc sarbatorile in Moldova. Sarbatorile au un farmec aparte. Cine mai petrece Craciunul de doua ori pe an? Doar moldoveanul. Cine se pregateste de un hram al satului sau al orasului in Moldova? Majoritatea. Mergeti sa vedeti ce mese bogate face moldoveanul sarac. Sau la o nunta moldoveneasc...
Fiecare fir de iarba si strop de roua imi place in Moldova. Fiecare raza de soare mangaie mai placut in Moldova si cerul e mai instelat Acasa. Fiecare coltisor miroase a copilarie fricita. Aici este Paradisul.

Sunt bucuroasa atunci cand, prin multimea de straini care trec fantomatic pe langa mine, aflandu-ma la sute sau mii de km departare de tara mea, intalnesc un conational. Iti era dor sa auzi acel dulce grai pe care il vorbeai in copilarie si uite ca in zumzetul strazii deslusesti clar acel grai al radacinilor. Intotdeauna ai ce discuta cu unul de-al tau. Il vezi prima oara, dar se stabileste o conexiune intre tine si el. De parca un fir invizibil va leaga. Desi n-ati mers la aceleasi petreceri, stilul petrecerilor moldovenesti ti-e cunoscut si in sinea ta te bucuri ca cineva chiar iti intelege bucuria de a sarbatori moldoveneste un eveniment. Ti-e pofta de mancarea de acasa si persoana aceea pe care o cunosti de 5 minute iti impartaseste pofta si discutati cu aceeasi savoare despre diferitele feluri de mancare pe care numai acasa le poti manca.

P.S. 27 august imi aminteste de aceeasi data, dar din 1991, cand Mama m-a luat cu ea, in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, ca sa particip la declararea Independentei Republicii Moldova. A fost o zi care imi mai straneste emotii. Aveam 5 ani, insa am trait momentul foarte intens. O multime de oameni in jurul meu. Multi aveau lacrimi in ochi si zambetul pe buze. Cand s-a terminat de citit Declaratia de Independenta toata lumea a izbucnit in urale. La unison. A fost un moment istoric care a marcat formarea unui nou stat pe harta lumii -  Republica Moldova.

La multi ani Moldova, la multi ani independenti si prosperi!
La multi ani Moloveni, la multi ani mandri de tara in care v-ati nascut!

Ca la moldoveni! (I)

In urma cu o saptamana am plecat Acasa ca sa iau parte la un eveniment foarte frumos in familia mea. Fratele meu s-a casatorit (in sfarsit!) si eu nu puteam sa ratez petrecerea, nici de-ar fi fost potopul.

Cand plec inspre casa, iau avionul la Bucuresti, iar cu British Airlines toate-s bune si frumoase. De obicei, de la Bucuresti merg la Pitesti, in orasul meu de suflet, acolo unde am si hotarat sa raman sa locuiesc. Ei bine, de data asta, n-am avut suficient timp ca sa merg la Pitesti si de acolo sa iau autobusul la Chisinau, asa ca am cautat o ruta directa Londra-Chisinau. Dupa lungi cautari pe google, am gasit un zbor fara excala cu Air Moldova. Denumirea companiei mi-a provocat o usoara emotie si o nostalgie ca plec Acasa. E o companie pe care o pot cataloga ca fiind "de la mine, de acolo". Pretul biletului nu prea m-a bucurat, insa neavand alte variante, am ales-o pe aceasta. In general, spre Chisinau sunt putine rute, de cele mai multe ori sunt cu excala si trebuie sa astepti mai mult de 6 ore prin alte aeroporturi. De la Londra, exista doar o singura ruta saptamanala fara excala, vineri pleaca si luni se intoarce la Londra. Pentru mine a fost la fix, cum s-ar zice.

Am avut zborul la 7 seara de pe aeroportul din Stansted. Dupa o zi infernala la serviciu si dupa un dus in graba, am pus bagajul in  portbagajul masinii, am pus GPS-ul si dusi am fost. Pana la aeroport nimic interesant, cu exceptia faptului ca a fost o aglomeratie enervanta pana la Dartford Tunnel, unde toti stateau sa plateasca o taxa ca sa poata traversa raul Thamisa, fie prin tunel, fie pe pod. Acea aglomeratie m-a facut sa-mi bata inima, imi era frica sa nu pierd avionul. Am ajuns la limita cat sa nu intru in panica. Am pierdut ceva timp cautand parcarea de la Departures, caci GPS-ul ne-a dus in alta parte a aeroportului. am inchis GPS-ul si am urmat semnele. Intr-un sfarsit, am gasit ghiseul pentru check-in, unde se imbulzea o gramada de lume. Acolo am realizat ca ma duc in Moldova, caci coada nu e ca cea normala, fiecare om la spatele celuilalt, ci un fel de piramida, in care fiecare vrea sa treaca primul, de parca nu tot in acel avion ajungi. Ca la moldoveni!

Imi vine si mie randul la ghiseu, scot pasaportul, pun bagajul pe cantar si astept sa-mi dea biletul. Astept, mai astept, inca astept. Domnul de la ghiseu ma intreaba, cu o spranceana ridicata, daca am platit biletul. Logic ca l-am paltit, doar nu veneam cu el neplatit. Se uita pe o lista, se tot uita, eu inca astept. sunt aproape la limita dintre panica si nervi. Si astept. Nenea a plecat undeva sa faca rost de un leptop ca sa verifice inca odata listele. Dupa vreo 5 minute apare. Isi cere scuze. Cica numele meu era asemanator cu un altul care nu platise inca biletul, dar totul e ok pentru mine. Serios? Asemanator? Pai bine, da ei, la ghiseu, de ce nu au si ei macar un calculator cu baza de date sau ceva de genul? In ce era ne aflam? Mi-am pus niste intrebari retorice si cu graba de a gasi poarta. Urmez sagetile si ajung la niste usi sa astept un fel de trenulet. Astept si astept. Cica 2 minute, dar s-au facut 5, apoi 7, asa pana la 10 min. In fine, urc in trenulet. Sunt doar eu. Ma uit in jur, oi fi nimerit? Cobor la urmatoarea statie si caut poarta. Uf, o gasesc. La ghiseul de imbarcare o doamna motaia. Eram singura acolo, asa ca ma apropii s-o intreb daca am ajuns bine si daca s-a facut imbarcarea. S-a uitat, asa, la mine, de parca i-as fi mancat pranzul si mi-a raspuns sec, ca da. Si imbarcarea? Stai jos si asteapta, a urmat replica. Exact ca la moldoveni, adica fara bunavointa si fara acel zambet amabil de pe fata, fie el si fals, atat de caracteristic englezilor. Si doamna tot englezoaica era, banuiesc dupa accent, dar nu bag mana in foc, dupa comportament. S-o fi molipsit de la ai mei? Nu stiu, zic.

Ma asez eu pe scaun si astept. Imbarcarea ar fi trebuit sa se termine, dar ea nici nu incepuse. Cand, deodata, incept sa apara, galagiosi si derutati, moldovenii mei. Nu se aseaza pe scaun ca mine, ci in fata ghiseului si nu intr-o coada normala ci de jur imprejurul ghiseului, formand si o coada, lata de vreo 5-6 persoane alaturate, blocand in intregime holul. Fix ca la moldoveni. Apar doi indivizi de la paza si ordine si ii roaga pe toti sa se aseze pe scaune, in partea opusa holului sau sa formeze o coada de o persoana, dar tot in partea opusa holului, pe langa scaune. Moldovenii agitati, se muta, se intorc, iar se muta, iar se intorc. Eu stau linistita pe scaun, caci aveam in mana biletul cu loc la geam si altceva nu mai conta. Ma ridic si ma duc la geam, avionul meu parcase si nostalgia de care va ziceam mai sus, iar ma rascoli.


Intru in avion unde ne intampina doua stewardese imbracate in rosu. Costumul nu parea chiar comunist, insa fetele lor imi pareau atat de familiare. Cand am vazut esarfa de la gatul lor ma lovi un puternic parfum de acasa. Parfumul era amestecat din 3 culori, rosu, galben si albastru...

Si a inceput o ploaie de mai mare frica...

VA URMA.

Moldovenii s-au nascut

Astazi m-am trezit cu dor. Stiu, EA nu e bogata si nu poate sa-mi ofere mie aproape nimic. Stiu, EA e vinovata pentru despartirea noastra, dar nu conteaza asta, nu conteaza faptul ca ne despart 3000 mii de km si ca EA m-a trimis sa indur ploi si frig, cand acolo la EA e soarele acela care imi poate alina dorul. Nu conteaza nici faptul ca atunci cand ma duc in vizita la EA, ma simt mai straina decat printre straini. Eu o iubesc si mi-e dor. Mi-e dor de EA, de Moldova mea draga, cu izvoare soptind liniste si relaxare, cu un stapan al cerului cu mii de raze in evantai care e mai frumos ca oriunde, cu florile, cu mirosul copilariei, cu mama si tata care se uita din ce in ce mai des spre poarta, cu dealurile si campiile...

Moldova, vazuta de la inaltimea pasarii in zbor pare un margaritar revarsat pe intinsul batran continent. E bogatia cea mai de pret care mi-a ramas in amintire.

Si pentru ca ma apuca melancolia, e musai sa ascult si cateva melodii la tema. Zdobii sunt printre putinii care canta pentru moldoveni si despre ei. "Moldovenii s-au nascut" e o realitate, insa chiar daca destinul e unul nu prea fericit, melodia e vesela. Va invit sa va delectati atat cu melodia si versurile cat si cu videoclipul:

Si daca e weekend e veselie. Ionel Istrati a tinut sa imi inveseleasca aceasta sambata:

Igor Cuciuc ne aduce, in versurile sale, voie buna, de care moldovanul nu duce lipsa:



Multumesc Elly Weiss. Happy Weekend!

Mirosul amintirilor - floare de salcam.

Ma simt plutind, pleoapele sunt grele, iar gandurile imprastiate, fara dileme rutinare. Nu reusesc sa ma dumeresc unde sunt, ce sunt si mai cu seama cine sunt. Peste obraji simt o mangaiere calda, iar in nari un miros fin a ceva placut, atat de placut si cunoscut. Nu reusesc sa deslusesc de unde vine mirosul si nici ce anume miroase. E un miros dulceag. Parca miroase a copilarie, or poate a fericire. Ba nu, cred ca a lipsa de griji si chiar a liniste.

Aud usa camerei mele cum se deschide. In camera intra mama, o simt dupa pasul apasat. Se indreapta spre geam si il deschide pe jumatate. Pleaca, apoi revine cu o creanga pe care o pune in vaza de pe noptiera. 

Eu sunt la hotarul dintre vis si trezire. Am ochii inchisi si nu o vad pe mama. In moleseala de dimineata imi e prea lene sa deschid ochii. Ma cuibaresc mai adanc sub plapuma moale si pufoasa, lasandu-mi doar obrajii sub adierea aceea racoroasa a diminetii care intra prin geam. Nu o vad pe mama, in schimb o aud deslusit. Cu ochii mintii imi imaginez ce face, doar ascultand diversele sunete. Aud usa inchizandu-se in spatele ei. Am ramas doar eu, ciripitul care imi clateste auzul si mirosul acela dulceag care ajunge pana la mine.

E un miros puternic si ademenitor, fin si dulce. Nu foarte dulce. Ma indeamna sa lenevesc in pat si sa-l respir adanc, astfel incat sa-mi patrunda fiecare celula care at trebui sa se trezeasca, dar nu o face.
Nu stiu cat am stat asa, in starea aceea, insa treptat am deschis un ochi, apoi al doilea si am inceput sa deslusesc inconstienta mea. Ca o felina ma intind in patul caldut, a lene ma ridic pe jumatate din cearsafurile ce miros a flori primavaratice si privesc spre noptiera. 

Acolo printre firele de gerbera se inalta zvelta o creanga cu flori de salcam. Florile albe, adunate in mai multi ciorchini, ma privesc ademenitor. Mirosul lor mi-a umplut camera. Ma las pe coate si inchid ochii. Azi e duminica, am voie sa sa-mi intind mulschii plictisiti de atata miscare, fix cat isi doresc ei.

Cu ochii asa inchisi, ma teleportez in copilarie, in curtea bunicii. Vad cei 3 salcami rotati din partea stanga a portii ei de lemn si un arbore cu coroana foarte inalta si rotata din dreapta. Nu stiu denumirea acelui copac insa stiu ca era foarte inalt si multe amintiri din copilarie ma leaga de el. Unul dintre bratele-i viguroase si l-a intins in curte. Era un brat puternic si gratios de parca ar fi invitat o femeie la dans. Pe acel brat, frate-meu, care este mai mare, a agatat o funie groasa care ajungea la mai putin de un metru deasupra pamantului. La capatul de jos a innodat o bucata dintr-o creanga de copac, rotunda si bine slefuita. Noi am numit aceasta gaselnita, leagan. Astfel, zilele insorite le petreceam pe coclauri impreuna cu copii de varsta mea, iar cand ne intorceam acasa, dupa ce mama ne apostrofa cu cate doua perechi de palme la fund, eu ma refugiam in leaganul acela improvizat si visam la drumetii lungi si indepartate respirand in piept, adanc, aerul placut al serii amestecat cu mirosul de floare de salcam, iar frate-meu se aseza sub copac si se juca cu Tetrisul. Apoi acel leagan improvizat a fost inlocuit de catre tata, cu unul mesterit pe piloni de fier, numit in zona mea nu leagan ci scranciob. La acel scranciob se adunau toti copiii de prin vecini, caci era unicul. Eu si frate-meu eram tare mandri si le dadeam voie sa se dea doar cate 5 minute fiecare. Acum nu mai sunt nici salcamii, nici acel copac cu leagan, nici scranciobul, nici poarta bunicii si nici bunica care ne alinta cu bunatati. Au ramas doar amintirile acelor frumoase si inmiresmate seri de mai si iunie.

Imi simt coatele amortite si hotarasc sa ma dau jos din pat. Pun halatul pe mine, rup cateva flori din crenguta de salcam si le arunc in gura. Sunt dulci si aromate, incep sa simt cum celulele mele nervoase se trezesc de-a binelea. Imi place sa mananc floare de salcam, la fel ca in copilarie. Albinelor le place floarea de salcam, mie de ce sa nu-mi placa? Apoi ma duc la bucatarie. Mama toarna in cesti ceai aromat din floare uscata de salcam, iar alaturi intr-un borcanas se afla miere de mai, pe care albinele au adunat-o din florile de salcam in anul trecut. Eu nu mananc miere, dar imi place s-o miros si rar, foarte rar mai indulcesc ceaiurile din comert care nu au nici o aroma si nici gust. Eu nu mananc miere, insa fratele meu o devoreaza pe paine, in ceai, in prajituri, ori doar miere. Prefera mierea de mai, adica mierea de salcam, e cea mai aromata.
Si asa, adunati toti, in jurul mesei, cu cate o ceasca de ceai de salcam in fata, ne povestim intamplarile din pribegie. Din pacate, se intampla ca doar la sarbatori sa stam in jurul mesei, adunati toti, parinti si copii, copii casatoriti care au facut-o pe mama sa mai puna in plus doua scaune la masa si sa mai toarne doua cesti cu ceai. Totul in jur miroase a ACASA.

Aseara am ajuns la Londra, dupa ce am strabatut Europa. N-am luat decat amintirile cu mine, altceva n-am reusit sa inghesui in bagaje. Asa am crezut, insa pe masura ce despachetam un iz de copilarie si dor de mama m-a izbit in nas. Era de la florile uscate de salcam pe care mama mi le-a strecurat subtil in geanta plina cu arome familiare: cozonac, prajituri cu vanilie, patrunjel si leustean verde (pe care il voi congela si apoi voi avea de dat savoare ciorbelor), ceai de floare de tei si de salcam, ceai de soc si iasomie, ceai de musetel si macese.

La Londra abia infloreste salcamul, de fapt nu cred ca-i salcam ceea ce am fotografiat azi dimineata, dar seamana foarte mult cu cel de acasa. Aceste flori tin umbra pragului casei unde locuiesc.

Dupa o vacanta de o luna, alintata de mama si cu somn prelungit pana pe la 10 dimineata, e greu sa ma acomodez programului "eight to five" si trezit la 5 jumate dimineata, cand e cel mai dulce somn. In asemenea conditii doar ceaiul din floare de salcam ma mai poate revigora si trezi din starea de zombie de care inca n-am scapat.

Cu multe multumiri, postul acesta participa la Povestea Parfumata gazduita de Mirela Pete, alaturi de ceilalti participanti: Irealia, Viniela, Ion Usca, Samewhiteblue, Baghi, Mala, Silving, Sonia. 

Ziua cand am ales sa purtam acelasi nume - Hristos a Inviat!

O sa incep prin a-mi cere scuze ca nu am timp de un post mai de Doamne ajuta. Am, insa, motive intemeiate a lipsei de timp:
1. E Duminica Pastelui, drept pentru care tin neaparat, cu tot respectul meu, sa va doresc lumina si liniste in gand si in suflet. Aceasta sarbatoare fie pentru voi un motiv, in plus, de a fi alaturi de cei dragi, fiti niste norocosi!
Si chiar de nu-s originala, v-am zis, din lipsa de timp, in noaptea de inviere cand clopotele bat, eu iti spun cu drag Hristos a Inviat!

2. In urma cu exact un an, eu si sotul am ales sa purtam acelasi nume. O zi plina de soare si veselie a fost, iar restul zilelor au ramas la fel. Din fericire!

Deci e dubla sarbatoare pentru noi (eu, sotul si familiile noastre). O sa revin cu detalii despre amandoua evenimentele, in scurt timp.

P.S: poate reusesc maine sa va zic cate oua au fost mai slabe decat al meu:).

Va imbratisez cu drag si va mai zic Hristos a Inviat!

Flowers from everywhere

Un gand bun in Vinerea Mare si multa pace in suflet va doresc!

Din punct de vedere ortodox in Vinerea Mare toate treburile prin gospodarie ar fi trebuit sa fie terminate (pana in Joia Mare), nu se spala, nu se calca, nu se face curat, nu se sacrifica pasari si animale, nu se vopsesc oua, se tine post negru. Nu stiu cati dintre voi pot sa respecte aceste traditii, insa eu nici macar post negru nu mai pot sa tin. Si nu pentru ca nu pot, cred ca nu vreau destul. E usor sa zici nu pot, e simplu. 

Se zice ca daca nu mananci si nu bei nimic pana la asfintit atunci vei avea un mire frumos. Hmm, un motiv in plus pentru fetele nemaritate sa tina post negru. Eu, insa, am un sot frumos si ce mire frumos a fost... dar am tinut post negru sa stiti;) chiar am tinut cand eram mai mica si naiva. Bine, nu murim noi daca nu mancam o zi intreaga, ca n-ar fi prima data. Cand pleci de dimineata la serviciu si nu apuci sa bei macar un ceai toata ziua tot post negru se numeste cred, dar n-are aceeasi valoare ca cel din Vinerea Pastelui.

In sfarsit, va doresc o zi cat mai frumoasa si pregatiri de Paste cat mai usoare!

Va imbratisez si va ofer un buchet de flori primavaratice sa va aline simturile.

British Spring Flowers:

Flowers from Moldova

I share this beautiful flowers with Floral Love.

Joi-Mari si Joimarita amintirilor

Astazi e ziua cand se deschid mormintele, iar sufletele mortilor se intorc la casele lor, asa spune traditia. Ca o fi asa sau nu, nu stiu, insa ceea ce stiu, este ca in Joia Mare se respecta anumite traditii si ritualuri.

Cand eram mica, aceasta zi, o asteptam la fel ca ziua Pastelui. Era o zi speciala si plina de spiritualitate. Sa va explic de ce: Se zice ca Joimarita este un personaj justitiar, intalnit doar in mitologia romaneasca, care pedepseste oamenii lenesi. Mai multe informatii despre ea gasiti la Anastasia sau aici.
In localitatea de unde sunt eu, Joimarita nu era un personaj de temut, ci o torta plina cu jaratec pe care tinerii o invarteau deasupra capului strigand constant "Joi-Mari, Joi!" si alungand spiritele rele. Joi-Mari era focul care lumina cerul cu flacari inalte. Aceasta se intampla dupa asfintitul soarelui in Joia Mare si continua pana in Sambata Pastelui.

De obicei, ultima joi din postul Pastilor este o zi mai racoroasa, cu posibile ploi. O spune traditia, dar si meteorologii. De cand ma tin minte si pana acum, asa a fost in Joia Mare. Ziua de azi nu face exceptie. Ieri au fost temperaturi de peste 30 de grade C, iar astazi, caldura s-a mai domolit si cerul este plin de nori. Se spune ca aceasta raceala a vremii se datoreaza mortilor a caror prezenta o putem simti prin raceala pe care o emana. Iarasi zic, nu stiu daca o fi asa, dar respectand traditia, oamenii trebuie sa incalzesca aerul facand focul fiecare prin curtea sa, or la poarta, dar si pe dealurile din jurul localitatii. Gospodarii, de obicei, dupa ce au terminat de facut curatenie prin curte, aduna gunoiul care poate arde si ii da foc abia in seara de Joi Mari. Se mai spune ca acest foc apara fiecare gospodarie de spiritele rele si de sufletele care nu-si gasesc locul. Gospodinele, in schimb, coc cozonaci si pasca si vopsesc oua. In aceasta zi nu se mai spala rufe, pentru a nu da mortilor laturi de spalaturi.

Amintirile ma inunda din copilarie. O vad pe bunica facand cozonaci si pasca in cuptorul din lut si caramida rosie, o vad pe mama vopsind oua si pregatind carnea pentru racituri (piftie), parjoale si sarmale, vad dealurile din fata casei pline de ruguri inalte, unde prin intunericul noptii, abia perceptibil, se vad umbrele grupurilor de tineri care invartesc de zor, Joimarita. Acum s-a mai pierdut din aceasta traditie si in loc de 10 ruguri care luminau satul, daca poti zari unul-doua. Focul era intretinut cu anvelope uzate, in pofida supararii ecologistilor. Asa era atunci si acum, insa pe vremea strabunilor mei focul era intretinut cu paie si lemne. Traditiile se pierd, vin altele.
Atunci, stateam pe prispa casei bunicii si priveam entuziasmata acele flacari care atingeau cerul. Simteam ca se apropie Pastele cu toate simturile omenesti - vazul, auzul, mirosul. Dupa ce incepea sa-mi fie frig si repetand odata cu cetele de tineri "Joi-Mari, Joi!", fugeam in casa, atrasa de mirosul de cozonac, proaspat scos din cuptor si pus la loc de cinste in Casa Mare. Sterpeleam cate o bucatica ca sa nu observe bunica. Cozonacul era dulce si aromat, avea stafide si nuci, or dulceata de trandafir, era uns cu apa cu zahar ca sa straluceasca si presarat cu bobite mici si colorate. Cozonacul era facut in tave dreptunghiulare, iar pasca in tave rotunde de marimea unui fund de galeata, umpluta cu branza dulce si stafide. Insa, bunica nu uita sa faca unele pasculite mici pe care le cocea in cani de lut, de marimea palmei.

Se intampla ca in vreun an sa uit pisica in casa, atunci cand ma furisam la gustat cozonac si bunica sa se trezeasca cu cate un cozonac ros pe jumatate. Suparata, dar zambitoare, ne intreba pe fiecare, cine a lasat pisica in casa. Nu m-a prins niciodata, sau poate nu a vrut sa ma prinda, ca in fond, ce mai conta, fapta era facuta.

In prezent, cel mai simplu e sa coci cozonacii, cumparandu-i din magazin. Dar amintirile acelor timpuri aromate si pline de spiritualitate, raman sa dainuiasca in mintea si sufletul nostru.

Va doresc o saptamana luminata, liniste si pace, dragii mei!

Serpuind printre doua popoare

Nistru intre Moldova si Ucraina sub Cetatea Sorocii in Miercurea fara cuvinte.
Miercurea Mare din Saptamana Patimilor sa va aduca liniste in suflet!
Sa aveti o saptamana luminata!

" ț-an spus cî-i moldovan! "

In Moldova, Moldova aia de peste Prut, Moldova aia, in care si eu m-am nascut, Moldova aia care mi-e draga, o iubesc chiar, dar in care nu ma mai vad locuind, totul e NATURAL, ORIGINAL, CULTURAL si la MODA, totul se intampla ca ASA SUNT TIMPURILE, ca ASA A APUCAT sau pur si simplu, pentru ca ESTI MOLDOVAN (nu, nu am scris gresit cuvantul, asa e el, moldovan si nu moldovean, pentru ca moldovean cu "E", este deja o alta specie).

Pentru ca esti moldovan iti aduce toate relele si belelele sau toate lucrurile bune care se pot intampla. Pentru ca esti moldovan o sa cumperi de la piata carne naturala, cartofi, legume si toate produsele alimentare marcate ca fiind MADE IN MOLDOVA, toate, ati ghicit, sunt NATURALE.
De ce naturale? Din simplul motiv ca sunt crescute pe pamanturile patriei, adica se presupune ca nu sunt injectate cu fel de fel de ingrasaminte, pesticide sau sunt crescute si ingrijite de mana unui moldovan. Produsele sunt naturale si nu BIO. Si chiar de sunt injectate cu pesticide, produsele de marca autohtone sunt naturale pentru ca, asa cum am mai spus, tot ce e moldovenesc, tot e natural.

Moldovanul daca are posibilitatea sa vada, sa auda sau sa pipaie ceva, care, nu ca nu a vazut/auzit/pipait, dar asa, pentru a-si arata consideratia fata de acel ceva, el il va numi ORIGINAL. Original, in opinia moldovanului, este sa zici, in loc de "La multi ani!" "Happy birthday!", or sa te tunzi ca toata lumea, dar totusi sa te tunzi original, sau sa-ti cumperi pantofi de la piata, pe care ii poarta jumatate de oras, dar tu, oricum, ai cei mai originali pantofi.

Daca e sa vorbesc despre tot ce e CULTURAL la moldoveni, nu as avea suficient timp si spatiu ca sa scriu aici. Moldovanul nu vorbeste corect, ci vorbeste cultural, el daca mananca cu gura inchisa, inseamna ca mananca cultural. Tot el, moldovanul, scuipa seminte cultural, bea "jin" cu cumatru' tot cultural, se imbraca de la piata cultural, asculta emisiuni culturale despre politica si politicieni, cred ca si la wc se duce tot cultural.

Daca n-ati stiut, va spun acum, moldovanul se imbraca cel mai LA MODA. Nu sunt sigura daca "la moda" are grad de comparatie, dar nu conteaza, moldovanul, oricum, e cel mai la moda. Nu exista in cultura moldovanului sa te imbraci nelamoda sau nebranduit. E obligatoriu, ca pe haina sa scrie Versace, Hugo Boss, Gucci sau Doulce & Gabbanna, pe genti Louis Vuitton, iar pe incaltaminte Adidas sau Nike. Nu conteaza ca piesele vestimentare "branduite" le cumperi de la Piata Centrala cu 3 la 10 lei. Exagerez cu pretul, stiu si mai stiu ca piesele astea vestimentare care put a kitsch si a creatii de subsol, de multe ori sunt mai scumpe decat ar fi originalele la reduceri, dar la moldovan totul e posibil, cine se mai uita la pret si la calitate daca este la moda?

Daca il intrebi pe moldovan ce face, cu siguranta iti va raspunde "NICA". Moldovanul niciodata nu face nimic, chiar daca el mereu face cate ceva. El nu face nimic, nici atunci cand tocmai dadea un like pe "odnoklasnishi" sau "feisbuc". Daca se uita la film, sapa in gradina sau se duce in oras si il intrebi ce face iti va raspunde simplu "Nica eu nu fac, dar iaca amu' ma uit la film sau sap oleaca prin gradina, or am iesit la o tusovka". Pentru moldovan a face ceva inseamna a nu face nimic si invers.

Daca este nevoit moldovanul sa dea "vzeatca"(spaga) ca sa promoveze un examen sau sa obtina niste beneficii, or sa-i gaseasca cumatru' un loc de munca mai "siscovii"(sus-numit), apoi niciodata n-o sa zica "De ce sa dau?" ci o sa zica resemnat ca "Asa sunt timpurile" or "Asa am apucat".

Pentru moldovan totul are o profunda nota de nationalism. Aproape totu-i moldov'nesc, pana si kebabul e moldov'nesc. Cred ca si "Etalia" sau "Ispania" sunt aproape moldov'nesti.
Si toate astea pentru ca " ț-am spus cî-i moldovan! "

Surprize spre rasarit

In drumul meu spre copilarie, am traversat Europa, de la vest la est, cu masina personala. 5 tari pana in Romania si 6 pana in Moldova, doar autostrada, 2000 de km si 18 ore pana la Arad.

Drumul spre rasarit - Belgia

 Apoi incepe distractia: de la Arad pana la Pitesti am facut 480 de km in 11 ore, limita de viteza de 30 de km/ora (atat de penibil), iar pe alocuri de 90 de km/h, politisti din 2 in 2 localitati, ploaie, gropi, drumuri in constructie, nemarcate pe un intuneric bezna, soferi nesimtiti, 2-3 cratere imense si o oprire pe la service-ul auto. Urmeaza o pauza de reincarcare a bateriilor.

Apoi alt drum cu surprize: Pitesti-Chisinau-Orhei. Pana la Barlad, drumul e bun, semnalizat, iar dupa Barlad de asemenea un drum destul de bun.

Barlad-Husi

Barladul este orasul cu unele dintre cele mai proaste drumuri, aproape ca pe coclauri. Intr-un oras ca Barladul mi-ar fi rusine sa fiu primar daca n-as repara macar un pic drumurile, strazile centrale. Rusine! 3 cratere si o alta intrare in service-ul auto.

Una dintre gropile Barladului

Vama am fi trecut-o repede daca n-am fi nimerit fix la schimbul de ture (ora 8 seara), iar de la Vama la Chisinau e un drum bun, dar prea putin marcat si am prins o ceata deasa, de nu vedeai la 2 metri in fata, viteza redusa si oboseala maxima. Chisinau-Orhei, un drum in constructie, ceata atat de deasa, incat de multe ori nu stiai exact unde te afli, trebuia sa te tii de margine si sa mergi cu 20 km/h ca sa nu ajungi in vreun sant. Drum in lucru, deci semnalizari ZERO. Un drum al groazei care iti taie orice pofta de a mai veni acasa. Nu pot sa inteleg de ce, cei care repara drumurile lasa portiuni fara asfalt de 5- 10 m, in care daca intri, intri ca in sant. Sau de ce, daca asfaltul e proaspat pus, are deja gropi? Poate ma lumineaza cineva.

Astfel, dupa 3 zile de condus, cu 2 intrari la service, multi nervi, stres si oboseala, dezamagire si epuizare, am ajuns acolo unde numesc Acasa. Acea bucurie de reintoarcere la radacini a fost umbrita de groaza drumului parcurs pe taramul patriei.

Concluzie: mai bine ei avionul. E mai eftin, atat financiar cat si fizic si psihic.

Un picut despre fuck you very much si trafic

    Fuck, pohui si altele, dar pe romaneste. Uite ca am utilizat aceste cuvinte. Hai, blamati-ma!

    Nu obisnuiesc sa folosesc cuvinte care nu ma reprezinta, dar cateodata e, absolut, necesar sa le utilizezi ca sa te descarci de nervii care-ti devoreaza neuronii sau pur si simplu iti descriu o stare.

    "Mi-e indiferent" e prea universitar, prea diplomatic, prea sofisticat ca sa descrie fix starea care o ai cand te gandesti la anumite lucruri care nu-ti fac placere si le ignori. "Pohui" e exact ceea ce simti. Si daca simti, te exprimi, nu?
    Fuck... Trebuie sa recunosc ca il utilizez cam des, in ultima perioada, in diferite contexte (gen I don't give a fuck for your words). Nu stiu de ce, dar utilizat des, isi pierde din obscenitate, mai ales comparat cu romanescul care trimite la origini. Poate, pentru ca nu e in limba parintilor tai, or poate, pentru ca, pentru englezi e un cuvant uzual.

    Si de ce sa nu folosim aceste cuvinte, daca ele exista?  E mai sanatos pentru creer unul din asta, decat furia si nervii dositi in neuronii tai obositi, doar pentru ca e un cuvant care produce disconfort pentru unii. Unii, care atunci cand merg la un stand-up comedy, la injuraturi, ei rad cu pofta. Utilizat cu limita, face bine sanatatii mintale si nu-ti da jos, nici o stea din frunte.

    M-am abatut, un pic, de la politica acestui blog, dar va zic imediat si de ce. Azi, este una dintre zilele in care am utilizat aceste cuvinte sucite, fara vreo limita, pentru ca, nimic nu m-a usurat mai mult, atunci cand, de la autostrazi cu soferi educati, in trafic, intri fix la casa de nebuni, unde nu exista reguli, iar ceea ce te astepti sa se fi schimbat, macar un pic, in lunile in care ai fost plecata departe de aceste locuri dragi, raman a fi aceleasi drumuri pline de gropi, ba cu si mai multe gropi decat stiai, fara delimitari ale benzilor si cu 30km/h prin localitati. Pe masura ce inaintezi pe drumurile patriei, realizezi ca ti se cam dezintegreaza masina, ba iti ramane un disc intr-o groapa, ba un colt de bumper, ba realizezi ca masina ta e prea joasa, desi e destul de inalta. Reguli in trafic? Respect intre soferi? Da de unde! Nu exista asa ceva la casa de nebuni. Motorina e scumpa ca in vest, politistii iti mananca timpul in cautarea unui motiv de spaga, maimute care se numesc soferi, nu stiu sau nu vor sa stie ca tu ai prioritate si daca le cedezi tu, avand prioritate, in loc de multumesc primesti un fuck you fix pe romaneste. Ca sa fie tabloul complet ambuteiajele sunt la ele acasa.

    In asa situatie, cum sa nu-ti lasi limba sloboda si sa strigi din amandoi plamanii, fix acele cuvinte blamate de DEX? Si eu, inca nu sunt sofer, doar "ajutor de sofer", dar, daca pe mine, ma scoate din sarite acest comportament salbatic al soferului mioritic, va imaginati cum e pentru cei care chiar tin mana pe volan si schimbatorul de viteze?

P.S. Nu toti soferii sunt maimutele descrise mai sus. Imi cer scuze acelor soferi care au bunul-simt in trafic, in special tiristilor care sunt cei mai educati dintre soferi.

Of, scumpa patrie, ma faci sa vorbesc obscen...

Hai sa ne intalnim la mall

    Dintodeauna oamenii si-au dat intalnire in locuri cunoscute, de cat mai multi, locuri care, unele dintre ele, au devenit atat de cunoscute incat, nu-i nevoie sa locuiesti in acel oras, ca sa stii unde se afla si despre ce e vorba.

   Cea mai la indemana iesire in oras se pare ca este plimbarea la mall. Suni un prieten si ii zici "Hai sa iesim in oras!". Unde? "La Mall". De ce? Pentru ca acolo sunt inghesuite, iarna la caldurica sau vara la aer conditionat, atat nenumarate magazine mai "de firma" sau mai putin, cat si destule cafenele, restaurante, cinematografe, patinuare, spatii de relaxare si/sau sport, locuri de joaca pentru copii mari si mici, librarii si mai nou, cazinouri si cluburi de noapte. De ce sa alergi dintrun capat de oras in altul cand le gasesti pe toate intr-un singur loc.

    In urma cu cativa ani, prin liceu (pe care l-am facut la Chisinau), locul de intalnire era, de obicei, la Stefan (langa statuia lui Stefan cel Mare, din centrul capitalei), la Gemenii sau la Mc Do' sau la Unic/Moldtelecom (Unic - un mini centru comercial langa care se afla cladirea Moldtelecom, tot in centru). De cand s-a deschis, lumea isi da intalnire la MallDova. De ce? Simplu: ai chef de cumparaturi? Acolo le gasesti. Ai obosit si ti-e foame sau sete, acolo sigur gasesti unde sa mergi. Daca ai chef de un film - si cinematograf gasesti acolo.

    In facultate (pe care am facut-o la Pitesti), locul de intalnire era la Primarie, la Teatrul Davila, la Mc Do', la Fortuna (un mini centru comercial cu magazine care vand produse de proasta calitate, dar pentru ca e in centru toata lumea trece pe acolo), la Trio B (magazin cu produse de firma), in Piata Rosie din Pitesti. Toate se afla in centru orasului si daca pornesti in plimbare (ceea ce si fac majoritatea locuitorilor acestui frumos oras) de la Teatrul Davila si pana in Piata Rosie o intalnesti pe rand aceste locuri de intalnire sau cel putin, acolo isi dadea intalnire, toata lumea, pana cand s-a deschis Euromall. Acum, raspunsul cel mai probabil, este "hai sa ne vedem la mall".

    O perioada, cat am stat prin Bucuresti, ocupata cu masteratul, acel loc de intalnire era la Coloanele Garii de Nord (desi acum, acolo, e foarte aglomerat si duduie de tazimetristi insistenti) sau la casele de bilete tot la GN, la Mc Do'/la KFC sau la Coloanele din Piata Romana, la Motoare, or in fata TNB, or la fantanite in Piata Universitatii sau la Mc Do' din Piata Unirii. Aceste locuri au ramas si acum la fel de cunoscute. Fie seara sau zi, cu siguranta vei vedea, pe cineva citind sau ascultand muzica, in asteptarea cuiva. Chiar daca notorietatea acestor locuri nu s-a schimbat, din ce in ce mai multi, isi dau intalnire, la AFI Palace Cotroceni. Desi, mai sunt si Baneasa Shopping Center, Bucuresti Mall, City Mall, Sun Plaza sau altele, Palace Cotroceni este cel mai NOU!!! si cel mai mare. Si stiti cum e omul, cauta, mereu, ceva nou. Cand se deschide un local nou, toata lumea buluc pe el, caci e nou.

La Iasi, cand am fost odata, m-am intalnit la Iulius Mall.

    In fiecare oras exista cate un mall din asta, care aduna, pe toata lumea, la un loc. Pe mine ma enerveaza aceste locuri de intalnire, pentru ca sunt prea aglomerate, prea obositoare, dar de ce sa nu recunoastem ca sunt cunoscute si practice. E mai usor sa gasesti un loc cunoscut decat sa cauti prin noianul de strazi si cladiri pe aceea de care n-ai auzit. Si in plus, daca dispui de putin timp, atunci, la mall poti sa rezolvi, din mers, mai multe probleme: shopping (de exemplu daca ai nevoie urgent de o camasa noua, or o esarfa, or orice altceva), iesit cu prietenii, mananci, bei ceva, etc.

    Despre alte locuri de intalnire, probabil, o sa amintesc intr-un alt post, caci multe amintiri ma leaga de un anumit sau mai multe asemenea locuri.