Cadoul de la Mosul, era sa fac infarct

Ce cadou iti doresti de Craciun? Pe mine ma omoara intrebarea asta, habar n-am. Primul lucru care imi vine in minte sunt carti. Romane, de bucatarie, stiintifice, oricare. Chit ca nu le citesc pe toate, sa fie acolo. Poate o vacanta? Eh, da, mosul stie ce-mi doresc, totusi anul asta merge si un masaj la domiciliu, nazdravanul e prea mic ca sa-si lase parintii intr-o vacanta bine-meritata. Haine? Hmm, gusturile sunt diferite si e posibil s-o dai sau s-o dau in bara. Poate doar o pijama pufoasa or poate una sexy? Variante sunt. Biju? Eu nu prea port. Si daca port, argintul e de preferat. Tehnologie? Da da, merge, dar cam am tot ce-mi trebuie. Nu sunt fan "afoane" si "smartsunguri" si nici tablete. Anul trecut am primit un Nikon D3100, iar anul asta un Kindle in avans pentru ca am fost cuminte. E mai mult decat suficient. Uite, chiar acum cand scriam, m-am gandit ca mi-ar placea sa primesc ustensile de bucatarie, gen un mixer vertical din ala de face toata munca, numai pui ingredientele si stai si-l privesti. Deh, am imbatranit or poate doar am devenit mama si mi s-a trezit brusc instinctul de bucatareala.

Cu toate astea am scris si eu o scrisoare Mosului, da una imaginara, cu rugamintea disperata de a avea macar 6 ore neintrerupte de somn. N-am mari pretentii, macar sase. Ei bine, se pare ca Mosulica m-a auzit si mi le-a daruit. Ieri seara. Nazdravanul meu a dormit 7 ore continuu. Eu nu m-am mai trezit la chemarea lui ci inainte de a se fi trezit el. Ma uit la ceas, e 6 fara zece. Waaaa, pe bune? Si nazdravanul nu s-a trezit de pe la 11pm. Ciulesc urechile sa aud ce face. Nu-l aud. Ma ridic in capul oaselor si ascult mai atent. Nu se aude respiratia lui. Uf, inima incepe sa-mi bata cu putere. El doarme in camera de alaturi, de care ne desparte doar usa, usa e intredeschisa, tocmai ca sa-l aud. Camera noastra e slab luminata de o lampa, in camera lui intuneric.

Eram marcata de un reportaj despre doi bebelusi decedati in somn, medicii spunand ca s-au inecat cu propria voma, parintii ziceau ca e din cauza vaccinului primit cu o zi inainte. Gandurile mele deja erau negre, imi auzeam cu bate inima.

Ma strecor pe usa si ma aplec peste patut. Prin semi intuneric il vad cum doarme imprastiat ca de obicei, dar tot nu-l aud. Imi pun urechea foarte aproape de fata lui si atunci, in sfarsit, il aud respirand usor. Dupa aproape doua saptamani de sforait si smiorcait de la muci, parca prea linistit respira. Un fir de par de al meu ii gadila urechea si in acel moment isi intoarce capul spre mine, reaspira adanc si doarme mai departe. Ma indrept de sale si imi vine sa rad. Mi-a trebuit cadou de la Mosul, n-a ca l-am primit.

Ma strecor inapoi in dormitor si nu reusesc sa ma cufund in perna moale ca si il aud ca ma striga cu un ciripit linistit ca sa nu trezeasca toata casa, doar pe muma-sa. Ma frec la ochi si ma ridic. Gata cu somnul. Nazdravanul e lihnit.

Craciun cu aroma de bebelus

Anul asta Craciunul meu miroase a bebelus, insa parfumul Craciunului din copilarie strabate pana la mine prin amintirile dosite in cotloanele mintii. Mi-e dor de acel iz de acasa cu parintii dragi alaturi. Mi-e dor sa topai prin ninsoare, sa prind fulgii cu limba, sa fac fac ingerasi in zapada, sa ma dau cu sania din cel mai inalt deal, iar cand imi ingheata nasul sa fug acasa, sa ma ascund in dosul sobei fierbinti, privind la nesfarsit cum clipocesc luminitele colorate in bradul viu, cum imprastie lumina steau din varf, iar la tv sa ruleze "Singur acasa", or "Ironia sudibi ili s liohkim parom" (comedie ruseasca de Craciun). Sa miroase a scortisoara, a coji de portocala, a lemn ars si cetina de brad, iar aroma de cozonac pufos, bors scazut si friptura de porc sa-mi mangaie simtul olfactiv.

Povestea mea de Craciun incepe cu arome. Aromele de Craciun sunt inconfundabile si imposibil de uitat. Eu le pastrez foarte vii in memorie. Nu stiu ce arome o sa-si aminteasca nazdravanul meu cu miros de vanilie. Acum, sunt in proces de fabricat amintiri pentru el. E primul Craciun in 3, e primul pentru el. Nu stie el prea multe acum, dar studiaza intens luminitele si globurile colorate din brad. N-o sa-si aminteasca nici mirosuri, nici culori din primul lui Craciun, insa cu siguranta o sa se admire in poze. Cand o fi mai mare.

Vreau sa fabric amintiri pentru el, la fel cum ai mei parinti au creat pentru mine. Si acum il vad pe tata cum aseaza un brad intr-o galeata de nisip, iar eu fug de colo colo, nerabdatoare sa pun jucariile pe crengi, o vad si pe mama cum sporovaieste de zor langa plita, iar eu ma lingusesc pe langa ea ca sa primesc ceva de gustat, un biscuite, o parjoala.
Nu stiu ce amintiri o sa reusesc eu sa fabric, insa o sa incep cu mirosurile de mancare pentru ca astea sunt cel mai usor de amintit. N-o sa stau prea mult la bucatarie pentru ca nazdravanul, cu siguranta, o sa-si adjudece majoritatea timpului meu, iar bunatatile care dau miros Craciunului sunt mai mult pentru parintii lui, iar el doar o sa guste din toate prin lapticul care il papa cu atata placere. Dar o sa incep de pe acum, iar cand o fi mai mare sa devin experta la facut cozonaci pufosi, dulci si aromati ca ai mamei.
Povestea de Craciun de anul asta n-o sa aiba spiritul sarbatorilor de acasa, insa o sa fie plina de amintiri, zambete pufoase, rostogoliri si gangureli, pulpite dolofane cu miros de vanilie si fericire maxima.

Craciun fericit dragilor, oriunde v-ati afla, cu parfum de bucurie, liniste sufleteasca si aroma de viata lunga!

Craciun de poveste cu zambete pufoase

M-am apucat sa rasfoiesc sutele, daca nu miile de poze ale nazdravanului cu ochi de migdala. Nu-s decat aproape 5 luni de cand imi miroase a vanilie cand il iau in brate si totusi mi se pare ca era asa de micut la inceputul celor aproape 5 luni. De fapt nu mi se pare, caci el chiar era micut, nascut cu 3 saptamani mai devreme, alb-roz si somnoros. Micut de incapea in doua palme cu degete desfacute ale lui taica-sau si mai usor decat poseta mea in care incape doar portofelul, cheile si telefonul.
Ma asteptam sa-l vad vanat sau rosu si direct cu un plans isteric. Ei bine, nu. Era atat de luminos la fata, alb-rozaliu, curat, cu un chip de inger ca din filmele pentru copii, cu un "niii" moale de-ti mangaia auzul si cu ochii mereu inchisi de somn. In primele doua saptamani, imi puneam alarma sa ma trezeasca ca sa-l hranesc, el prefera sa doarma, ziua si noaptea.

Contrar la ceea ce ma asteptam, adica nopti nedormite si supraoboseala, eu de fapt ma bucuram de zambetele lui cu toata fata si de grimasele care aratau atatea stari. Creste si e tot mai pufos, cu privire inteleapta si curioasa, cu caracter puternic.
Doamne cat de mare s-a facut acum, vorba maica-mii, "creste ca pe drojdii", ca o paine de casa, pufoasa si gustoasa. Doarme toata noaptea, iar ziua imi descarca bateriile pana ajung la rosu.
Intinde manutele, ii place pe verticala, trage de lucruri si le baga in gura, ii place sa studieze lumea din jur, prefera sa suga pumnisorul lui decat orice jucarie pentru gingii, ne rade, ne arunca grimase haioase, ne striga, ne gangureste mult si tine adevarate discursuri in fata pumnisorul lui or a jucariilor de deasupra patutului. Uneori rade cu hohote, ii place sa se balaceasca in cada cu apa, se impinge, incearca sa-si ridice capul, cateodata sta asa haios cu mainile pe genunchi, ii curg bolfitele pe piept, pulpite-i pufoase si pumnisorii rotunzi imi dau fiori in spate, iar dupa ce se satura de supt, ma priveste bland si vesel, isi ascunde nasul dupa san apoi iar zambeste dulce. Parca mi-ar multumi in joaca. Ma topesc de drag.

Creste si vreau sa creasca, abia astept momentul cand o sa inceapa sa mearga, sa ne vorbeasca, sa ne arunce in aer cu intrebari si perle de copil. Si totusi vreau sa ramana asa pufos, dulce, mic, zambitor. Contradictoriu stiu, dar cat de curand or sa se termine zilele de bebeluseala si o sa-mi fie dor, la fel cum imi e dor de perioada sarcinii.

Desi timpul meu pentru mine s-a limitat drastic la 2 minute la wc si 5 minute la dus, n-as schimba starea asta de fericire pe nici o alta de dinaintea venirii lui.
Anul acesta Craciunul va fi mult mai plin, mai frumos, mai aromat, mai vesel, mai plin de amintiri. Amintiri in 3. Cu un an in urma traiam emotiile testului pozitiv, cu maini tremurande si lacrimi in ochi, acum am mainile pline de un dolofan cu obraji pufosi, inima plina de fericire si aceleasi lacrimi in ochi de emotie la fiecare noua aptitudine pe care o dezvolta puiul de om.
Vom avea un Craciun de poveste, ceea ce va doresc si voua! Multe persoane dragi alaturi si multe zambete fericite. Sarbatori fericite!

Creste prea repede...

"Nu-l lua in brate ca se obisnuieste". Fraza asta am auzit-o de atatea ori. Eu am facut tocmai invers. Ziua doarmea pe pieptul meu, in bratele mele, iar noaptea, uneori in brate, alteori in cos, iar alteori intre mine si taica-su. Il tineam lipit de mine ca-mi era drag, ca simteam ca el ma vrea aproape, ca in bratele mele se simte in siguranta, iubit si fericit. El mai mult de atat nici nu avea nevoie.

Sa nu-l iau in brate pentru ca mai tarziu o sa-mi fie greu, ca n-o sa doarma decat in brate sau pe pieptul meu. Uite ca au trecut 3 luni si aproape jumate si mie inca imi place sa-l tin in brate, imi place sa doarma la mine pe piept. Dar stiti ce, el nu mai vrea sa doarma la mine pe piept, de vreo luna deja. Si asa mi-e dor de el cand se contopea cu mine, cand cu manutele lui pufoase ma cuprindea, cand burta lui plina de colici se linistea lipindu-se de a mea, iar obrazul meu ii simtea caldura crestetului lui. El a crescut (inca nu mult) si deja nu mai vrea. Noptile le doarme in patutul lui si ma trezeste doar odata sau de doua ori sa-si aline foamea sau setea, or si una si alta, or poate ca sa ma simta pe mine. 5-10 minute. Atat. Si doarme mai departe. Iar mie mi-e dor sa ma trezeasca mai des, sa-mi zambeasca mai des noaptea si sa adormim amandoi visand frumos. Ziua se joaca singurel, cu manutele lui (deocamdata e la faza cu studiul manutelor si atingerea obiectelor), iar cand trec pe langa patut sa-l observ, el ma fixeaza si isi imprastie zambetul stirb pe toata fata. Ma umple de bucurie si emotie. De cateva zile, ziua, adoarme in patut, singur. E suficient sa-l mangai pe frunte si adoarme linistit. Eu raman multe minute, sa-l privesc si sa zambesc de grimasele pe care si in somn le are.

A inceput sa devina independent. Iar eu... mie mi-e asa dor de mine cu el in brate. Stiu, n-o sa renunte la brate definitiv, dar nici nu vreau, insa atat de tare ma bucur ca n-am ascultat de acele sfaturi. El creste si in curand (cativa ani sunt irelevanti, timpul e irelevant cand vine vorba de pruncul tau) bratele mele o sa le foloseasca decat uneori, rareori, prea putine ori.

Vreau sa creasca, dar vreau sa ramana si asa, pufos, inocent, zambaret, cu fata expresiva si ochii mari, intrebatori, curiosi, veseli, sa nu-si ascunda ceea ce simte, sa planga, sa ceara, sa indrazneasca, sa rada sincer, cu toata fata.

E o minune. Si creste. Creste prea repede...

Draga minune cu ochi de migdala,

ma uit cum dormi si simt cum din mine creste fericirea. Esti perfect. Esti frumos cand dormi, esti frumos cand te trezesti, esti incredibil de frumos cand razi si-ti apare si o gropita in falcuta stanga, dar la fel de incredibil esti si atunci cand plangi, moale si suav. Te-as asculta o viata.
Esti perfect asa, cu pulpitele tale pufoase, esti minunat cu burtica si sunculitele " a la Michelin". Nu conteaza ca hainele iti sunt mari sau mici, nu conteaza ca nu sunt asortate. Esti perfect.

Nu conteaza ca intr-o noapte pur si simplu nu vrei sa dormi, eu sunt plina de oboseala, e suficient sa-ti pui un zambet stirb pe gura si ma topesc ca ceara langa foc.

La inceput m-ai privit. Poate ca nici nu m-ai privit, dar mie mi s-a parut ca ma privesti cu dragoste. Apoi te-ai lipit de mine si nu te-ai mai dezlipit. In bratele mele, la pieptul meu te simteai in siguranta. Si inca te simti. Iti place in bratele mele. Adormi imediat ce te simti cuprins de ele..

Si iar mai privit, intens. Mi-ai zambit intr-un colt de gura si pentru prima data m-am simtit iubita de tine. Evoluiezi in fiecare zi. In fiecare zi ma uimesti cu ceva nou. De curand ai inceput sa te uiti la manutele tale si sa te miri cum poti misca obiecte cu ele. In fiecare zi dialogul nostru este tot mai lung si mai clar. "Aga"-ul tau este atat de dulce. Esti vesel si pufos de imi vine sa te pup toata ziua, in fiecare zi, asta daca nu ar trebui sa te mai las si sa dormi.

Nu stiu daca realizezi ceea ce esti, ceea ce esti pentru mine, probabil inca nu, insa cu timpul vei intelege pentru ca eu iti voi arata, voi fi foarte explicita. Nu te voi lasa sa citesti dragostea mea pentru tine printre randuri, ci iti voi spune si iti voi arata prin gesturi. Sa nu ma intrebi cat de mult te iubesc pentru ca nu stiu raspunsul, stiu doar ca n-are limite si n-as putea sa o compar cu ceva pe lumea asta, in universul asta.

Te privesc inca o data si nu-mi vine sa cred cum tu, o minune de om, poti schimba o viata, cum m-ai schimbat pe mine. Cea mai mare frica a mea era sa mi se lase in grija un bebelus mai mult de o ora. Cu tine stau de 3 luni, zi de zi, noapte de noapte si nu ma mai satur. Bine, cateodata mi-e dor de viata mea de dinainte de tine, insa e suficient sa nu te vad 15 minute si simt ca imi lipsesti. Realizez atunci ca, in viata mea de dinainte de tine, lipseai tu. Nu stiu de ce nu te-am facut mai devreme. Ba da, stiu. De frica ca n-o sa ma descurc cu tine asa de mic.

Esti minunat sa stii, sa nu uit niciodata asta.
De 3 luni, eu si tatal tau, invatam sa ne bucuram de fiecare gest al tau, de fiecare zambet stirb al tau. Chipul tau, care schimba o mie de expresii pe minut, ne face, pe mine si pe tatal tau, cei mai norocosi oameni de pe pamant, norocosi ca te avem pe tine, exact asa cum esti. Si eu vroiam o fata... Inca vreau, dar pe tine nu te-as schimba cu nimic si nimeni. Pentru ca esti minunat asa cum esti. Sa stii asta, sa nu uiti asta niciodata.

La multi ani minune!

In Moldova doar cei nevinovati platesc...

Am citit o poveste zilele astea, o poveste cu final tragic, o poveste reala. Ma roade tristetia si neputinta. In timp ce campaniile electorale isi trambiteaza listele cu noile schimbari promise pentru tara, povesti triste isi consuma existenta.

Ma uit la puiul meu de om si nu-mi mai imaginez viata fara zambetul lui stirb. Ma uit la el si imi vine sa plang numai la gandul de al pierde. Ma uit la el si realizez ca nu exista durere mai mare decat sa-ti pierzi copilul. Nu cred sa existe durere mai mare.

In urma cu niste luni, adica prin mai, o fetita de 5 ani, sanatoasa si vesela, face febra de 38 si ceva, vomita continuu. Mama merge la medicul de familie care ii prescrie nurofen. A doua zi copilei continua sa-i fie rau, asa ca mama merge la spital. Fetita este, evident, deshidratata si cere sa bea apa, plange in continuu. Medicul ii interzice mamei sa-i dea apa ca sa nu mai vomite, dar nici nu incearca sa-i puna perfuzii pentru hidratare. Ceea ce ii dau sunt calmante ca s-o linisteasca si s-o adoarma. Cand se trezeste, copila cere apa iar si iar i se refuza. Apoi intra in convulsii care nu sunt tratate corect si minunea de fetita intra in coma. Din mai si pana in octombrie ea a fost mentinuta in viata artificial, doar inima refuza sa moara. Intre timp parintii au cautat ajutor si raspunsuri si la alte spitale din capitala, chiar si in afara tarii. Peste tot i s-au cerut analizele fetitei, analize care, din pacate, lipseau din dosarul fetitei. Medicii care au "ajutat-o" sa ajunga in aceasta stare n-au binevoit sa puna analizele la dosar ci au pus un diagnostic, cel mai probabil gresit, au pus stampila si semnatura si cam atat. Fetita nu era tranportabila, iar aparatele de la spital s-au defectat subit, asa ca parintii n-au putut sa ceara parerea altor medici. Saptamana trecuta mama a cerut disperata ajutor oamenilor care ar putea ajuta cu informatii despre existenta in tara a unor aparate mobile de facut analize. Lumea a inceput sa se mobilizeze, adresand scrisori diferitor organizatii care ar fi putut ajuta.
Mama mai avea un dram de speranta, speranta care a murit saptamana asta. Ingerasului asta mic cica i-a cedat inima, a facut stop cardiac. Fix acum cand cazul devenea tot mai cunoscut. Coincidenta sau ghinion?

Eu am spus pe scurt povestea, probabil ea are multe file care trebuie rasfoite.
Ce nu inteleg eu este cum poate un medic sa refuze hidratarea in caz de febra si voma? Cum de exista pe lumea asta medici a caror interes e doar sa le strecori ceva in buzunar si nu vindecarea unui suflet nevinovat. Cat de hain sa fii, incat sa nu-ti pese ca un copil de numai 5 ani moare, moare din vina ta si tu nu vrei sa faci nimic. Ce fel de om esti? Ce fel de medic esti? Cand te-ai facut medic ai promis sa ajuti oamenii, oare ai vorbit serios?Nu prea se vede. Ce vina are un pui de om de 5 ani, atat de inocent? Oare se vor sesiza autoritatile sa cerceteze cazul? Va fi pedepsit cineva pentru moartea unui suflet nevinovat si pentru suferinta pe care o traiesc parintii? Nu cred. In Moldova doar cei nevinovati platesc.

E trist, este atat de trist ceea ce se intampla in spitalele din tara asta, incat, acum ca am si eu un copil, ma gandesc de doua ori daca sa ma mai intorc sa locuiesc acolo. Mi-e frica pentru pruncul meu, mi-e frica ca vreodata ar putea incapea pe mana unui astfel de medic care numai medic nu poate fi numit.
Si ca si curiozitate, spitalul se numeste Centrul Mamei si al Copilului.

"Nu-l lua in brate ca se obisnuieste"

Dupa mai bine de 3 luni, e prima data cand incerc sa scriu vreo postare, sa-mi eliberez mintea, sa ma adun. Nu ca n-am avut timp, ca nici acum n-am daca pun la socoteala ca in acest moment, scriu cu o mana, stau la orizontala, cu nazdravanul lipit de burta mea, cu capul lui pe pieptul meu, cu mainile lui incolacite strans in jurul meu. E moale si bleg de la somn si de la caldura care o ia de la mine, Se mai strange, se mai cocoseaza, mai scanceste in somn, de durere evident, ca inca il supara colicele, dar e mai relaxat si doarme mai profund, asa pe piept la mine. Asa doarme uneori inca de cand l-am cunoscut prima data, intr-o zi de august. In pofida a zeci de sfaturi pe care le-am primit sa nu tin copilul in brate, ca se obisnuieste si apoi ma va manipula, Am auzit de de atatea ori fraza din titlu, incat am inceput s-o ghicesc pe buzele celor care vor s-o repete, inainte de a pronunta prima silaba. Chiar prefer sa ma manipuleze bucata asta de om care e a mea si e din mine, decat ceilalti care vin cu sfaturi binevoitoare.

Nu inteleg si nu am inteles niciodata de ce ar trebui sa ofer cu doza sau sa cenzurez si sa limitez afectiunea pe care i-o port mostenitorului asta pufos si "manipulator". Noua luni a stat in burta mea, mi-a ascultat bataile inimii, zgomotul intestinelor, vocea care ii vorbea si mana care il mangaia atunci cand prin ghionturile lui imi arata interactiune. In alea noua luni asa s-a obisnuit, iar in acea zi de sase a sfarsitului de vara a fost zmuls din lumea lui perfecta si aruncat intr-una dura, in care trebuie sa se adapteze si cu mancarea care-i provoaca colici si cu temperatura schimbatoare de afara si cu durerile fizice care le mai are, cu frustrarile, plictiselile si nevoia de atentie. In asa caz de ce sa-l las singur, atunci cand prin simplul grai al plansului imi da de stire ca ceva il deranjeaza. Eu nu simt ca ma manipuleaza si cauta brate, eu simt un bot de om mic, care cauta alinare, iubire si siguranta.

Nu pot si nu vreau sa stau la program cand il iau in brate, cand ii ofer pupaturi pe obrajii pufosi. Nici nu-mi imaginez cum ar fi ca la o anumita ora sa-l pup si dupa aia sa-i zic ca s-au terminat, sa-si astepte ora de pupaturi. Cum ar fi? or sa ma uit in ochii lui margelati si expresivi, sa vreau sa-l strang in brate, dar sa n-o fac ca sa nu cumva, doamne fereste, sa se obisnuiasca asa, sa-i vad fata  incrancenata de durere si sa-l las sa sufere singur si nealinat la el in patut. Il iau in brate ca mi-e drag, ca atunci cand l-am vrut, m-am gandit si la durerea de spate si la lipsa timpului. Il iau in brate, nu pentru ca ma foloseste ci pentru ca vreau sa-i arat dragostea mea, ca vreau sa ma bucur de zambetul lui strengar pe care mi-l ofera din ce in ce mai des si pe care, abia acum incepe sa invete a-l agata de gurita stirba. Il iau in brate ca sa-i alin durerea, sa stie ca eu sunt acolo sa-l ajut, sa-l sustin, sa-i ofer siguranta. Nu pentru ca sunt sclava lui ci pentru ca-l iubesc.

Si daca toate astea inseamna manipulare si sclavie, atunci da, ma las manipulata cu placere, vreau sa fiu sclava lui atat cat pot, caci nu mi-l imaginez la 20 de ani cerand in brate si tita, Cel mult ii vom oferi, atunci ca si acum, doua perechi de brate, ale mele si ale lui taica-sau, care sa-l imbratiseze atunci cand are o reusita sau dimpotriva, un esec.

O postare despre ce-mi trece prin cap

In fiecare zi deschid blogul cu gandul sa scriu ceva. Capul meu huruie de atatea ganduri si idei, insa nici una nu se lasa asternuta pe hartie, ma rog, pe pagina de web.
As putea sa scriu despre oricine si orice, insa degetele mele nu prea vor sa mangaie tastatura in modul cel mai fericit incat sa-mi descarc creerul. Cred ca hormonii de sarcina sunt de vina, asta ca sa nu ma gasesc pe mine vinovata.

E atat de nasol sa te trezesti dintr-un vis, cosmar chiar, care pare atat de real si dupa ce ai deschis ochii si realizezi ca a fost vis, lacrimile sa curga siroaie, sa te gandesti la daca ar fi fost si la speranta ca nu se va intampla, incat iti strica ziua si cauti o cale sa te descarci. Nici macar scrisul nu ma ajuta.

In sarcina, constat ca visele au devenit atat de reale si clare incat as putea scrie scenarii de filme, in fiecare zi cate unul, de la SF, la drame, comedii si psihologice. In toata perioada de sarcina, in vise, n-am fost niciodata neputincioasa, am putut sa alerg, am putut sa ma ascund, am putut sa sar de la inaltime, sa rad, sa plang, sa vad finalul visului, sa ajut, sa inot (chiar daca eu sunt un fel de topor care da din coada in speranta ca nu se duce de tot la fundul apei), am putut sa infrunt paianjeni (chiar daca in realitate ma apuca pandaliile cand vad unul si fug la o distanta de 10 metri si arat cu degetul tremurand, spre locul unde l-am zarit in speranta ca cineva cu suflet bun o sa-l goneasca/omoare, desi saracul speriat de urletele mele se ascunde si el).


Copii si nasteri n-am visat decat odata la inceputul sarcinii, parca aveam o fetita blonda cu ochi albastri si dupa acel vis am fost convinsa ca voi avea o duduie careia sa-i cumpar pampoane si rochite inflorate. Eh, daca imi vedeati chipul cand am fost la ecografia de la 20 de saptamani, unde medicul a fost foarte sigur cand a pronuntat "baby boy", ai fi zis ca mi-a inghetat zambetul pe fata. Vreo doua zile mi-au trebuit sa ma obisnuiesc cu gandul, atat de sigura eram de vis. Si acum imi mai fug ochii dupa rochite, dar nu stiu zau, daca e din cauza ca desi sunt fericita ca va fi baiat, imi doresc si fetita, or e pentru ca magazinele sunt pline de hainute de fetita, mai mult decat de baiat. Asa cam in proportie de 70 % sunt toale de fetita, vreo 10% sunt unisex si restul, ce mai ramane. Ma gandesc sa fac o revolta in acest sens. Pai ce, baiatul meu nu merita mai mult spatiu in magazin pentru eventuale dichisuri masculine, decat merita pompoanele si rozul?

E adevarat, sunt satisfacuta cand in H&M si altele, un etaj intreg e destinat femeilor, iar alt etaj barbatilor copiilor si femeilor insarcinate impreuna, dar na, aici nu e despre mine, e despre nazdravanul meu, asa ca nu se pune.

Si daca tot veni vorba de cumparaturi pentru nazdravan, au inceput dilemele: ce fel de carut, ce fel de scaun de masina, ce fel de cadita, ce fel de hainuta si tot o tin intr-un ce fel de, incat cred ca o sa ma apuce nasterea pana ma hotarasc.
Pun pariu ca inainte era mai simplu. Tin minte si acum carutul in care s-a plimbat frate-meu, apoi eu, apoi o verisoara, apoi alta, apoi altul, iar la final statea in ploaie si soare, undeva prin spatele casei bunicii mele, era de un albastru ca cerul, cu rotile cat o minge de fotbal.
Exact ca asta de mai jos dor ca era albastru integral.

Iar patut nici nu tin minte sa fi avut. Dormeam asa de bine pe lijanca la bunica (lijanca e un fel de pat din pamant si caramida, lipit de soba, care este incalzit in momentul in care se face focul in soba) si nici cada personala n-am avut si nici scaun cu masuta de mancat, nu mai vorbesc de premergator, scaun de masina si alte alea.
Ei, dar sa nu deviem, ca desi am crescut frumos si sanatos si am avut o copilarie fericita, tot imi plac timpurile astea in care am de unde alege una alta. Poate e prea mare variatia, ca comerciantii (nu-i vina mea ca cuvintele formeaza cacofonii) fac pe naiba in 4, doar sa multumeasca clientul si sa-si umple buzunarul. Nu stiu cat de multumit e clientul, dar nu ma indoiesc de buzunar.

No, ma opresc aici, desi n-am terminat, caci la cate ganduri ma bantuie, derivate unul din altul, mi-e ca n-o sa mai am spatiu pe blogspot.
Da, stiu, n-am spus mare lucru prin postarea asta, dar macar m-am descarcat. Un pic.
Asa ca va doresc weekend placut si sa ne auzim de bine!

Surprize de la autor

Ce inseamna nerabdare? Starea aceea de asteptare, de dorinta arzatoare, sa incepi sau sa termini ceva, sa mergi undeva, sa primesti ceva. In cazul meu nerabdarea se referea la a primi ceva.

In urma cu ceva timp, inainte de Paste, "m-am" vorbit cu draga de Mirela sa-mi trimita niste carti pentru copii, desenate si unele chiar si scrise de ea. Eu am fost vrajita de Zanele ei, inca inainte de a fi publicata cartea si inainte de a purta inca o inima sub inima mea. Ea s-a oferit sa le adune si sa-mi faca un colet.

Nerabdarea de care va ziceam m-a doborat in acele doua saptamani cat a durat sa-mi vina coletul. Si a fost intinsa la extrem din cauza Postei romane, dar mai ales a zilelor de odihna din preajma zilei de 1 mai. Coletul, care in mod normal ajunge in maxim o saptamana din Romania in UK, de data asta a venit in doua. In perioada aia am stat aproape zilnic cu urechile ciulite si cu ochii pe geam sa vad masina Royal Mail sa apara la usa. Surpriza, insa.

Mirela mi-a spus o data probabila cand va sosi coletul si a fost exact asa cum a zis, doar ca...
In mintea mea, am socotit ca Posta romana lucreaza in colaborare cu posta nationala din statul in care trimite coletele, in cazul meu Royal mail-ul britanic. In ziua de joi, data estimata de Mirela, ca va sosi coletul (cel tarziu vineri), dimineata (da da, imi permit sa dorm pana la 10 cu pauza de mic dejun la 7), buimaca de somn, aud soneria de la usa, ma uit pe geam (de la geamul meu am vedere spre poarta si strada) si vad parcata in fata portii dubita de la Royal mail. Sar din pat, destul de ametita, iau un halat pe mine, cobor scarile in fuga si deschid, ca nu cumva omul sa plece fara sa-mi dea coletul. Postasul deja se indrepta spre poarta cand eu am deschis usa si l-am intors din drum nerabdatoare. In mana dreapta vad un plic mare de dimensiunea unui leptop, iar in stanga un aparat de scanat. Primul gand a fost :"Cum au incaput cartile alea intr-un plic?". N-am apucat sa fiu dezamagita, ca nenea postasul ma intreaba daca ma numesc Raj. Uf, asta nu-i al meu. Pe plic scrie Special delivery, dar nu e pentru mine. Omul vede ca nu-s creola si ma intreaba de doua ori , intr-o engleza cu puternic accent indian, daca asta e adresa si daca persoana cu numele Raj locuieste acolo. Dau din cap afirmativ, mai stalcesc si eu doua cuvinte somnoroase in engleza si semnez. Omul da sa plece, eu il chestionez. Vreau sa ma asigur ca nu mai are vreun colet pentru acea adresa. Nu, n-are.

Dezamagita, ma reintorc in patul meu. Mi-am stricat somnul degeaba. Daca posta tot a venit, n-o mai astept azi, asa ca pe la pranz plec de acasa. Cand am revenit, am gasit un biletel prin care eram informata ca un colet pe numele meu ma asteapta la sediul local. Citesc, de doua ori, iar pe bilet era trecuta o firma de curierat, nicidecum Royal mail. Mi se pare ciudat, insa asa obosita cum eram (e mai usor sa cari o geanta sac de 5 kg pe umar, decat niste kg in burtica), ma duc in statie, iau autobusul si purced la locul cu pricina. Dau biletelul la receptie, insa sunt informata cu parere de rau, ca pachetul meu se plimba hai-hui prin oras si ar trebui sa soseasca dupa ora 6 pm or a doua zi. Sa mai astept doua ore nici gand. Plec. A doua zi, inainte sa plec sun la sediu sa vad daca pot sa vin sa-mi iau coletul si ma anunta ca inca nu-i la sediu. Atunci imi calc peste nerabdare si imi zic ca o sa astept pana luni.

Luni dimineata, cu biletelul si pasaportul in dinti sosesc iar la ghiseu. Completez un chestionar si cand sa-mi i-au pachetul, tanti ma intreaba daca n-am un act de identitate in care sa figureze si adresa la care stau. Cred ca m-am facut intunecata la fata, de s-a oferit sa-mi dea un pahar cu apa. Apoi a inceput sa-mi enumere ce posibilitati aveam. La sfarsit imi zice ca poate am vreun extras de cont (pe care evident scrie adresa). Inchid ochii, respir adanc, numar pana la 10. Ba nu, m-am oprit pe la 7, caci mi-am amintit ca aveam pierdut prin geanta un extras de cont pe care l-am folosit la medicul de familie, ca si acolo a trebuit sa demonstrez adresa.

Doamna zambeste, zambesc si eu. Ea pleaca undeva in spate si se intoarce cu o cutie. De departe am zarit ca scrie EXPEDITOR: Mirela Pete si mi-am zis usurata "Da, e al meu!".
N-aveam rabdare sa-l deschid, vroiam sa-l deschid chiar acolo, dar inca o data mi-am calcat pe nerabdare si am rezistat pana acasa.
Peripetii nu alta.

Cand in sfarsit am reusit sa deschid coletul, miros de carte proaspat tiparita a patruns pana la mine, culori jucause si un sentiment de multumire totala. Mirela a avut grija sa-mi puna si niste surprize, plus exemplare suplimentare ale unora dintre carti, pe care o sa le fac cadou unor copii. Carti cu autograf de la autor, carti vesele si pline de culoare, pe care le-am rasfoit nerabdatoare eu, om in toata firea. Nici nu-mi imaginez cu cata bucurie ar rasfoi o astfel de carte, un copil si ce fericire i-ar starni pe chip.
Multumesc Mirela.

Daca vreti sa comandati una dintre carti o puteti face aici. Zanele va asteapta

Si evident, la final mesajul autoarei m-a binedispus si m-a facut sa uit peripetiile cu primirea coletului.
Te imbratisez cu drag Mirela!

Dileme de viitoare mamica - alegerea patutului.

O prima sarcina aduce cu ea o sumedenie de dileme. Unele le clarifici mai usor, altele poate niciodata. Cu toate astea, ca viitor parinte, trebuie sa fii informat.

Marea dilema, in existenta mea de viitoare mamica, este patutul, acel loc al lui, in care va petrece foarte mult timp in primele luni. O fi prea devreme sa-l achizitionam? Nu stiu, dar prefer sa fiu pregatita, decat sa las totul pe ultima suta de metri. Pare simplu, mergi la magazin si cumperi patut si saltea si gata. Nuuu, gresit. De fapt aici incep problemele. Inainte era simplu, un patut din lemn, pe care puteai sa-l mostenesti de la alte mamici, rude, prieteni, iar in magazin erau foarte putine modele ceea ce facea ca alegerea sa fie usoara.
Eh, dar cum, in prezent, producatorii sunt aproape obligati sa vina cu noutati pe piata ca sa reziste in fata concurentei, au aparut o sumedenie de modele si culori, accesorii si materiale care mai bune care mai putin.

Care e cel mai bun patut pentru tine si copilul tau? Uite la intrebarea asta, raspunsul vine tare anevoios si nici nu stii daca, intr-un final, faci alegerea buna.

Din punct de vedere estetic, culori si forme, eu n-am absolut nici o pretentie, in conditiile in care primii ani din viata, bebelusul o sa si-i petreaca in chirie. Si ce daca camera e decorata in rosu si negru, iar patutul e maro sau alb, or si ce daca mobila e in lila si alb, iar patutul este negru. Aceste detalii sunt absolut neimportante atunci cand existenta ti-o duci intr-o casa inchiriata, unde nu ai voie sa faci modificari.

O a doua problema o reprezinta alegerea materialelor din care este confectionat. Daca e un patut din lemn sau fier, ar trebui sa dam atentie vopselei sau lacului cu care sunt acoperite barele si restul. Sa nu fie toxice sau alergice. Si aici n-ar trebui sa fie o mare problema, pentru ca, conform standartelor de sanatate, companiile producatoare sunt obligate sa foloseasca materiale bune, de exemplu vopseaua trebuie sa fie pe baza de apa. Zic eu ca n-ar trebui sa fie probleme, dar uneori ele apar si in conformitate cu legea.

Bun, cu partea estetica ne-am lamurit. Acum vine partea grea - modele.
Ce alegem vechiul si popularul patut din lemn sau mai noul aparut patut pliant/trevel? Ei si aici existenta mea s-a impotmolit. Am incercat sa pun la liniuta avantajele si dezavantajele ca sa ma pot hotara si credeam ca va fi usor. Nu, nu este. Forumurile le-am rascolit pe toate fetele ca sa aflu pareri de la mamici. Parerile sunt impartite si uneori te baga intr-o ceata si mai densa decat erai.

sau

Sa le luam pe rand, ca poate asa ma lamuresc si eu. Incepem cu patutul cel de toate zilele, in care am crescut  parintii nostri, da si noi, primii descendenti ai generatiei Y, cum mai e numita generatia oamenilor nascuti dupa anii '80. Mda, eu inca nu m-am lamurit cei cu generatia din care cica si eu fac parte, dar asta-i alta dilema pe care o voi discuta probabil alta data.
Sa revenim - patutul din lemn.

Avantaje:
- Stabilitate si confort - asigura sustinerea si confortul bebelusului pe toata durata somnului, asigura o pozitie corecta de somn si o dezvoltare corecta a coloanei;
- Durabilitate - pot trece de la o generatie la alta, fara a fi nevoie de alte investitii la un eventual nou membru in familie sau sunt modele transformer care se pot schimba dintr-un patut de bebelus pana la 3 ani, intr-un pat obisnuit pentru un copil ce depaseste aceasta varsta;
- Siguranta - materialele (lemn sau fier) sunt mult mai sigure si nu exista riscul sa se deformeze;

Dezavantaje:
- Risc de accidentare din cauza barelor tari si/sau colturoase, or a blocarii membrelor copilului sau a capului intre aceste bare. Exista, insa, aparatori speciale gandite pentru copiii energici care pot diminua sau inlatura acest risc, iar distanta dintre bare nu trebuie sa fie prea mare, exista niste limite recomandate sau obligatorii pentru producatori;
- Spatiul care il ocupa si dificultatea de transport/mutare dintr-un loc in altul;
- Pretul mai mare, insa cred ca durabilitatea unui asemenea patut diminueaza parerea ca un patut din lemn este scump;

Sa trecem la avantajele si dezavantajele fratelui mai modern al patutului de lemn si anume patutul pliant sau travel:

Aventaje:
- Usor de montat si transportat. Poate fi folosit, atat acasa cat si in calatorii si vacante;
- Varietate mare de modele si culori;
- Riscul ca bebelusul sa se loveasca in partile laterale este mic datorita materialelor din care este confectionat, adica mult plastic si material textil;
- Husele se pot detasa si spala
- Plasa laterala a patutului, fiind transparenta, permite parintilor sa-si supravegheze odraslele de la distanta;
- Poate fi folosit si ca tarc de joaca atunci cand deja poate sta in fundulet;
- Costul este mai mic in conditiile in care, de cele mai multe ori are incluse o sumedenie de accesorii: masa de schimbat, vibratii si muzica de leagan, buzunare de depozitare, roti blocabile, plasa de tantari, etc.

Dezavantaje:
- Principalul dezavantaj este lipsa de sustinere a bebelusului. Materialele din care este facut fiind mai flexibile, nu ofera stabilitate mai ales cand copilul incepe sa stea in sezut. Salteaua montata la nivelul intermediar, adica utilizata in primele luni de viata ale copilului, nu este fixa, oscileaza in functie de miscarile copilului. Montata la nivelul inferior, necesita o saltea suplimentara (poate nu obligatorie), pentru ca cea din fabrica este prea subtire si prea aproape de podea, pentru a fi utilizata ca baza de somn. La unele patuturi pliante sustinerea se face cu benzi de vinilin sau plastic care se pot uza, curba si chiar rupe.
- Materialele textile se uzeaza mai usor si nu este o investitie pe termen lung.

Dupa analiza avantajelor si dezavantajelor, nu pot sa zic ca, deja, am luat o decizi concreta, insa inclin sa cred ca un patut din lemn este mai potrivit pentru copil in utilizarea zilnica, iar cel pliant ar trebui folosit doar cu varii ocazii. Desi pentru mine, care stau cu chirie, un patut pliant ar fi o varianta foarte buna si confortabila, trebuie sa ma gandesc mai mult la confortul si siguranta bebelusului. Care dintre cele doua tipuri de patut ofera confort si siguranta mai multa? O sa mai studiez piata, o sa mai caut pareri ale specialistilor ca sa ma asigur ca iau o decizie buna.