Cer mai frumos ca ACASA nu exista!

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, insa unii mai cu mot au continuat cu "dar s-a mutat la oras!". La oras? Nuuu, niciodata! In alergarea infernala de la oras vesnicia nu are ragazul de a se stabili. Am simtit-o. Vesnicia, desi nascuta la sat, dispare undeva. Unde, nici eu nu stiu. Si totusi, daca te opresti sa admiri, pentru cateva clipe, cerul instelat, vei realiza ca nicaieri, in orice colt de oras nu te-ai duce or in orice alt colt de lume nu ai ajunge cerul nu e ca la sat, nu e ca la sat acasa.
Intr-o astfel de seara instelata, intr-o seara cu miros de liliac si de cozonac, cand copiii ratacitori se intorc acasa de sarbatori, am iesit la o plimbare prin sat. Nu in satul meu, eram in vizita. Luminile prin sat sunt putine, mai mult pe la geamuri. Ochii s-au obisnuit cu intunericul destul de repede, nici nu mai e nevoie de felinare aprinse pe strada.

Asa, pe dibuite, am ajuns in fata unei mici piete, numita, in Moldova, plosheadca. Plosheatca este un cuvant rusesc, mostenit de pe vremea ocuparii sovietice. Ghidul meu imi spune, "aici se fac, de obicei, dansuri, aici se aduna oamenii la sarbatorile satului, petrec, asculta muzica live, beau, canta, se revad dupa multi ani poate. Aici e vatra satului." In partea dreapta, daca stai cu spatele spre drumul national, creste o micuta livada de dud. De fapt, livada e prea mult spus, e un fel de parculet. Vizavi, se inalta mandru Caminul Cultural, devenit intre timp Discoteca sau Club. Imi povesteste ghidul "Aici veneam la dansuri, aici se intalneau tinerii, aici isi spuneau prima data "Vreai sa fii prietena mea?", aici faceau cunostinta unii cu altii. Aici am pus bazele familiei mele, in urma cu zece ani! Si prietenia cu sotul tau a pornit de la un creion, dar tot aici...". Interesanta poveste imi spune, inainte de a ma indemna sa pasim pragul acelui Camin Cultural, devenit discoteca. Imi zice "Hai sa intram, n-am mai fost de mult aici si sunt curioasa ce mai este, vreau sa-ti arat unde am copilarit si unde mi-am petrecut adolescenta...". Sunt de acord, mai ales, ca prin usa deschisa se auzea muzica.
Pasesc pragul si raman uimita. In intunericul strapuns doar de un sir luminite, probabil luate de pe un brad de Craciun si in sunetele puternice ale difuzorului, se aflau ... fix 3 oameni: eu, prietena si un DJ. Fac ochii roata si incerc sa deslusesc prin intuneric vreo umbra, dar nimic. Nici zare de om si era trecut de 11 seara. Iesim, caci n-aveam ce sa mai facem acolo. Nu eram dezamagita, nici eu, nici ea, stiam deja ca asa au ajuns casele de cultura sau caminele culturale in satele moldovenesti - pustii.

Afara rasarea luna si in lumina emanata de ea am putut sa vad umbrele unor copii, aproape adolescenti, stand sub pomi, in grupuri restranse, cu sticle in mana. Banuiesc ca erau cu bere, dar nu bag mana in foc. Muzica se auzea si afara, dar nimeni nu mai dadea atentie acelor sunete.

Ma intreaba "stii care e povestea creionului?". Zic Nu. Imi povesteste: "In urma cu zece ani, cu exact 10 ani (ce aniversare!), m-am intalnit cu baiatul cu care m-am casatorit mai tarziu. L-am intalnit la un gratar organizat de un prieten comun pe la amiaza, nu ne-am dat mare atentie, insa seara, la intalnirea in discoteca, el, desi a venit insotit de o fata, m-a invitat la dans. Dupa vreo doua melodii mi-a cerut numarul de telefon, dar cum n-avea pe ce scrie s-a dus mai intai sa caute pix si foaie. De fapt i-a dat aceasta insarcinare prietenului lui care, de foaie n-a putut face rost, dar a facut rost de creion. Numarul meu de fix, caci pe atunci prea putini aveau mobile, l-a scris pe o cutie de tigari. Apoi urmeaza ce a urmat. Prietenul lui era si este sotul tau..." Asa a inceput prietenia lor, a sotului meu cu ea, de la un creion, apoi si a mea cu ea, presupun ca tot de la creionul ala se trage... Dupa toata aceasta poveste a tinut sa adauge: "Cer mai frumos ca aici nu este, stelele sunt mai aproape decat oriunde, e atat de frumos si de linistit, ma deconectez de orice probleme aici..." Am vrut s-o contrazic, caci mie mi se pare ca nu exista cer mai frumos si stele mai aproape decat in satul meu, dar, probabil as fi incercat in zadar s-o contrazic. Insa am concluzionat: Cer mai frumos ca ACASA nu exista.

P.S. Pentru mine urmeaza cateva zile agitate si obositoare - un drum lung departe de acest cer instelat. Il iau cu mine in amintire pentru ca nu pot sa-l pun in geanta de bagaj.

Pe voi, insa, va las in compania gandurilor lui Lucian Blaga. Astazi e ziua cand El s-a nascut si odata cu el si nemuritoarele lui opere:

Sufletul satului

Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.

Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.

Aici orice gand e mai incet,

Si inima-ti zvacneste mai rar,

ca si cum nu ti-ar bate in piept,

ci adanc in pamant undeva.

Aici se vindeca setea de mantuire

si daca ti-ai sangerat picioarele

te asezi pe un podmol de lu.

Uite, e seara.

Sufletul satului falfaie pe langa noi,

ca un miros sfios de iarba taiata,

ca o cadere de fum din stresini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte inalte.