Inca o batalie pierduta . . . cu comoditatea

  Afara, ploaia maruntica si rece nu inceteaza sa ne adulmece. Tot la 2-3 zile, dupa ce incep sa cred ca, in sfarsit, a venit primavara, ploaia neiertatoare isi face aparitia in cele mai incomode momente, atunci cand mai ai 2 km pana acasa si mergi pe jos pentru ca transportul public nu are ruta pe acolo, iar permisul de conducere, iti tot promiti ca il vei obtine anul viitor (asa au trecut vreo doi ani) sau cand iesi la o plimbare in parc cu o amica, dornica de o barfa, or cand iti juri ca acum e momentul sa iesi la jogging. De data asta ploaia m-a prins stand linistita pe canapea, la caldurica, savurandu-mi cafeau. I'm lucky just this time.

    Ma uit pe geam fericita ca de data asta nu ajung acasa ca o gaina plouata si vad in strada un individ bine, in pantaloni scurti si cu o vesta waterproof pe el. Omul alerga de zor si nestingherit de capriciile vremeii. In acel moment m-am simtit rusinata de cat de lenesa si comoda pot fi, fara macar sa vreau sa realizez ca sportul nu este un moft ci e foarte benefic pentru sanatate.

    Asemenea momente de luciditate am avut o sumedenie pana acum, dar la fel de repede cum apar, asa si dispar. In acele momente imi jur si aproape ma oblig ca de maine ma apuc de jogging, altadata ma gandesc, foarte serios sa fac pilates, am avut momente in care eram aproape convinsa ca ma apuc de dans. Pfff, toate visele mele si planurile cu sportul s-au spulberat in clipa urmatoare cand gaseam alta ocupatie.

    Aceasta lene cronica o am de cand ma tin minte si tot incerc s-o schimb, dar fara vreun rezultat pozitiv, in acest sens. Si in generala si in liceu aveam scutire la sport mai in fiecare an, nu pot sa zic ca avem o anume problema de sanatate, lenea era principalul factor, insa la 1,57m si 60 kg cat aveam eu, era musai sa prefer sa stau pe banca decat sa ridic o minge de baschet. Vroiam sa slabesc, imi doream din adancul sufletului, dar cu toate astea, preferam sa motai pe scaun decat sa ma implic in vreo activitate sportiva. Nu pot sa zic ca eram slaba la sport, dimpotriva daca imi puneam ambitia, puteam sa ies prima la 100 de m sprint, dar cum ziceam lenea ma vizita cam des in acea perioada, desi nici acum nu-i duc dorul.

    Anyway, revenind la sportul din liceu, ma duceam la ore doar de dragul de a mai vedea un tip, doi care se antrenau de zor pentru vreo olimpida sau concurs de sport sau sa vad echipa masculina a liceului jucand volei, baschet sau fotbal, stiti voi funduri misto, bicepsi mai in forma. Aveam si momente in care adrenalina ma ridica de pe scaun fix in momentul in care se hotarau colegii, fie sa joace volei, fie baschet. La volei daca si intram in joc era doar pentru ca aveau nevoie de un om in echipa. Daca ma ajungea randul la aruncat mingea atunci era calvarul meu si rusinea de nestapanit ca nu am destula forta sa fac mingea sa depaseasca terenul propriu si cu rare exceptii mingea se oprea pe marginea plasei si cadea la vecini, caci de cele mai multe ori nu ajungea nici macar la plasa.

    Odata m-am aventurat in echipa clasei care juca baschet si dupa nici 2 minute m-au scos din teren grav accidentata, cu nasul spart si o imensa bucurie ca scap de lectiile de sport pentru o perioada nedeterminata. Nasul n-a fost chiar spart, desi cam o luna am umblat cu o ditamai vanataie sub ochiul drept, iar cativa ani mai tarziu am avut nevoie de operatie de deviatie de sept.

    Adevarul adevarat este ca nasul nu mi l-am spart atunci la lectia de baschet ci mai devreme, cand dintr-o neatentie cronica,  mergand linistita pe trotuar am dat nas in nas cu stalpul de telegraf. WTF, cine naiba l-o fi pus in mijlocul trotuarului!!! Mi-o fi facut cineva vreo gluma. Am scuturat din cap sa-mi revin, m-am uitat in jur sa vad cate persoane am bine-dispus in acea zi si am plecat mai departe cu un cucui fix in mijlocul fruntii. Am avut noroc, cred, ca pe acele vremuri nu existau camere de luat vederi la fiecare pas si astfel nu m-am trezit uploadata pe youtube ca sa ajung de rasul internetului.

    Si uite asa, m-am trezit dand doua-trei telefoane sa vad poate reusesc sa scot pe cineva din casa pe vremea asta. Sa ies singura nici vorba. Nu m-au mirat replicile primite, dar nici bine nu mi-au picat, desi in adancul sufletului speram sa mai gasesc un motiv sa nu ies in ploaie: "Fata ai inebunit? Pe vremea asta? Te-ai plictisit in halul asta? Daca te-ai plictisit vin-o la mine sa bem o cafea si iti trece plictiseala! Hai in oras la o cafea!". Se pare ca amica n-a luat in considerare ca daca iesim in oras, oricum trebuie sa supravetuim ploii. Deci am multumit frumos de propunere si am renuntat la o alta batalie cu lenea, din comoditate.

    Sper data viitoare sa am mai mult noroc in lupta, iar pe voi va indemn sa nu faceti ca mine.