Poveste adevarata (I)

"A fost odata ca niciodata...". Asa isi incepea bunica povestile. Fie ele rupte din realitate sau doar cu zane si zmei. Si stateam noi, nepotii, in jurul ei, de parca era Mos Craciun venit cu sacul cu daruri. Bunica, ce-i drept, avea tolba plina de povesti. De multe ori, povestile nu le ascultam cu doua urechi, ci si cu doi ochi, un nas si un simt care-mi provoca emotii 3D, or 4-5D cati de D or mai fi existand. Pentru ca bunica, avea grija sa ne reproduca povestile cu dovezi, poze, tablouri, carti, diverse obiecte.

Asa se face ca, intr-o seara de iarna, adunati toti cu mic cu mare, nepoti si copii, pe cuptorul din spatele sobei incinse, ascultam ochi si urechi povestea soacrei cu 9 copii.
"Va amintiti poarta aia albastra, din Dealul Vadanei?" ne intreaba ea. Majoritatea au raspuns ca da. Era unica casa locuibila de pe deal. Majoritatea caselor o luasera la vale, dupa un sezon ploios, cu niste ani in urma. Mai ramasesera in picioare inca vreo doua case, insa locuitorii, de frica sa nu-i prinda vreo alunecare de teren, in toiul noptii, s-au mutat pe dealul celalalt care parea mai trainic. Unica casa locuita, va spuneam era casuta ascunsa in spatele unei porti albastre. Eu stiam ca acolo nu mai traieste decat o batrana, care rare ori iese afara. Nu poate sa mearga din cauza bolii si a batranetilor. Bunica mea, se ducea de doua ori pe saptamana sa-i duca niste apa si ceva mancare. Ii mai cumpara si o paine doua.

"In casa aceea a locuit o zana." Noi, nepotii, facem ochii mari. "Cum? Ca zane nu mai exista, de cand am descoperit cine ne pune cadourile sub brad..." Parintii zambesc complice pe sub nas.
"Nu, nu, nu. A trait intr-adevar o zana. Avea parul balai, ochii albastri, slabuta si inalta, de ziceai ca seamana cu fata aia din tabloul de pe perete. Frumoasa mai era. Si buna la suflet si cuminte. Si intr-o zi, la joc, un baiat din satul vecin a pus ochii pe ea. Dupa vreo luna, au jucat nunta si in cativa ani s-au nascut 9 copii la ei in familie. 8 ai ei si unul l-a gasit la poarta invelit intr-o paturica subtire. Zic vecinii, ca ar fi vazut o lupoaica cum a lasat paturica chiar la poarta lor." "Ei, bunica, nu mai suntem chiar mici, zi-i asa cum este", am sarit noi, desi aveam nu mai mult de 4 ani.
"Asa a fost sau, cel putin, asa stiu eu ca a fost. Avea un semn ciudat la incheietura mainii stangi si uneori urla noaptea la luna. Ceilalti copii au crescut mari si au plecat in lume, iar cel mic a disparut la varsta de 7 ani. Se spune ca lupoaica s-a reintors dupa el...". Si bunica a luat o scurta pauza in care s-a gandit la ceva. "Si, si, si ce s-a mai intamplat?". Maine va povestesc mai departe, acum hai, toata lumea la somn. "Ei bunica, asa faci mereu." Avea bunica, o hotarare in glas, de n-avea rost sa o convingi de contrariu. Si vrand nevrand, toata lumea si-a ocupat culcusul de noapte buna si lumina s-a stins.

Prin intunericul camerei, imaginatia a inceput sa se distreze, lasandu-mi pielea de gaina si respiratia greoaie. M-am cuibarit langa bunica, caci cu ea dormeam cand eram in vizita, ea mi-a tras plapuma pe mine si m-a cuprins incercand parca sa-mi alunge fantomele imaginatiei.
Dintr-o data m-am trezit, era tot intuneric, insa mi s-a parut ca zaresc ceva la geam. Inima imi pulsa cu putere. M-am trezit dintr-un cosmar pe care imaginatia mea la plamadit.Ca sa nu ma mai bantuie trebuia sa aflu restul povestii, promisiune primita de la bunica ca o vom afla in seara urmatoare.